Stay

Capitolul 38;

-38. 'insomnii'

Trei zile au trecut de când tragedia a avut loc. Trei nenorocite de zile în care nimic nu a mai fost la fel. Trei zile în care m-am confruntat cu un David care pare că se află în lumea lui. Se pare că, deși nu a avut niciodată o legătură extrem de strânsă cu tatăl său, gestul la care a recurs și pierderea propriu zisă l-a trântit la pământ. Nu vorbește, nu plânge, nu țipă, nu face nimic din toate aceste lucruri care l-ar putea ajuta să împrăștie cât de cât durerea. Trei zile de chin au trecut și sunt ferm convinsă că vor mai urma. Poate la un moment dat le voi pierde și numărul.

Astăzi doamna Lili se va muta din nou în casa dumneaei. Femeia asta încearcă să fie tare, încearcă să treacă momentele acestea ținând capul sus. Deși cu toții știm cât de greu îi este defapt.
În fine, din păcate eu nu pot să stau să le plâng durerea la infinit, deși e teribil să vezi oamenii dragi suferind. Am de susținut un examen în scurt timp și ăsta aduce după el sute de foi pe care trebuie să le citesc și să le bag la căpșor.
Se pare că până și părinții mei au lăsat orgoliile deoparte și au fost prezenți la funeraliile domnului Martin. Ba chiar mama m-a tras complice într-un colțișor să îmi spună că ar fi mai bine să mă mut din nou acasă după toate cele petrecute. Nici nu mă gândesc la asta. Familia în care mă aflu acum are nevoie de mine, nu pot pur și simplu să plec dacă am dat de puțin greu.

Se pare că acest Matei nu știe să piardă. Am fost nevoită să îmi schimb numărul de telefon, folosind drept pretext semnalul prost al rețelei Vodafone. El, chiar și după ce l-am rugat, nu a avut bunul simț să înceteze cu toate scenele de 'adolescent în călduri'.

În altă ordine de idei ar trebui să dorm de ceva timp. Dar, cui îi pasă? Oricum sunt convinsă că nu mă va mai putea afecta lipsa somnului. Cearcănele deja nu mai au loc unde să se așeze. Dar totuși, ce folos să îmi pierd nopțile gândindu-mă la cai verzi pe pereți?
- De ce nu dormi? Glasul său puțin răgușit reușește să mă facă să tresar involuntar. Acum două minute puteam jura că se află într-un somn adânc.
- Insomnii... Prefer să răspund scurt și la obiect în timp ce mi-am îndreptat privirea spre el.
- Oh, drace! Din câte știu eu la opt trebuie să fii la școală. Pufnește nervos și se ridică în capul oaselor.
- Exact. Scuză-mă, dar știu destul de bine ce am de făcut, ok? Arunc această replică taioasă copiindu-i gestul făcut adineauri.
- Și de ce nu te odihnești? Vei dormi cu capul pe bancă? Ridică o sprânceană împotriva mea și parcă mă sfâșie din priviri.
- Voi învața. Știi, deobicei de asta merg la ore. Îmi pun picioarele pe parchetul rece și mă forțez să înaintez către bucătărie. Devine absolut imposibil. Oh, defapt așa este de trei zile. Se pare că își descarcă toate supărările pe mine.
- Unde pleci? Mormăie printre dinți. Se pare că urăște când părăsesc câmpul de luptă. Dar, întotdeauna cel mai deștept cedează!
- Oriunde nu îmi vei putea întinde nervii la maxim. Închid ușa după mine și pot jura că l-am auzit înjurând în surdină.
'Certurile' astea mă consumă. La câte am pe cap nu am nici starea și nici măcar cheful de a mă certa cu cineva. Indiferent cine ar fi acel cineva.
Cafea. De cafea am nevoie acum mai mult decât orice. Și poate și de o vorbă bună, dar o să mă rezum doar la ceea ce este mai ușor de obținut.

Ceasul indică deja ora cinci jumătate. Pe mine mă găsești pe un scaun la masă cu o a doua cană de cafea în față. Cu gândurile mele zburând în toate părțile. Cu noi decizii luate, probabil la nervi, de care nu cred că sunt tocmai mândră.
El se pare că a decis să rămână în cameră. Nu s-a deranjat să mă deranjeze. Îmi iau inima în dinți și apăs clanța ușii apoi pășesc încet în încăperea în care l-am lăsat acum câteva ore. Îmi arunc privirea spre pat și îl găsesc acolo. În capul oaselor, rezemat de perne, privind în gol. Pare atât de lipsit de viață. Golul din stomacul meu se mărește instantaneu și picioarele parcă încep să îmi tremure când ochii lui mă analizează din cap până-n picioare. Acea privire mă arde pe interior. Cu greu reușesc să îmi continui drumul până la dulap. Îmi iau rapid schimburi și un prosop alb, mă întorc pe călcâie și părăsesc camera fără nici un cuvânt.
Pornesc apa și îmi las hainele să cadă jos. Reflexia chipului meu în oglinda uriașă de pe perete mă sperie. Am slăbit. Am slăbit mult, se pare, și am niște cearcăne uriașe.

Jumătate de oră mai târziu îmi pieptăn părul în fața oglinzii. Cred că îl voi tunde în scurt timp, se pare că nu am mai avut timp să îi aplic tratamente minuțioase. Zâmbesc oarecum mulțumită când reușesc să îl termin de descâlcit și părăsesc incinta băii.
Am surpriza de a-l găsi pe el în bucătărie, pe fostul meu loc de la masă.
- Am făcut cafea. E încă caldă. Seriozitatea din vocea lui mă copleșește. Îmi face semn cu mâna către cafetiera de pe aragaz și mă îndrept imediat în acea direcție. Oricât de supărată aș fi, o cafea nu o pot refuza. Chiar dacă am și uitat câta cantitate am consumat în ultimele ore.
- Te duc la școală? Se joacă cu cheile mașinii și întreabă după ce mă așez pe scaunul paralel cu al său.
- Dacă ai altceva de făcut pot lua un taxi. Iau o înghițitură mare din licoarea închisă la culoare. Drace, chiar frige!
- Dacă m-am oferit înseamnă că nu am altceva de făcut. Aruncă tăios și mă crispez .
- OK, termin de băut cafeaua, îmi iau geanta și putem pleca.
- Perfect. Acum scuză-mă, trebuie să merg la baie. Cineva a ocupat-o toată dimineața și dinții mei nu par a fi foarte fericiți. Se ridică rapid și pleacă, nu înainte de a observa că mă strâmb la el. Impertinența este punctul lui forte în această dimineață.
**
Orele s-au scurs rapid și iată-mă în parcarea școlii. O aștept împreună cu Mona pe mama acesteia. David este prins la firmă cu niște clienți. Pentru prima dată am răsuflat ușurată când mi-a spus că nu poate veni după mine. Ceea ce s-a stârnit între noi mă consumă.
- Te întreb a mia oară, sigur ești bine? Vocea Monei mă trezește la realitate.
- Pentru a mia oară, sunt bine. Când vei înceta?
- Când nu te voi mai vedea așa. Mă privește îngrijorată și își așează părul după urechi.
- Termină! Mă descurc, ok? Îmi rotesc ochii sătulă de atacurile ei. Tu și Alex mai ieșiți împreună? Schimb subiectul în favoarea mea și se poate observa cu ochiul liber că o deranjează întrebarea.
- Noi... Cum să îți explic eu ție? Suntem ceva, adică un fel de prieteni mai speciali. Își mută atenția spre telefon și își mușcă buzele.
- Prieteni cu beneficii? Zâmbesc și reușesc să o scot puțin din sărite.
- Clar, nu! Uite, defapt toți pot să creadă ce vor. Noi doar ne înțelegem bine.
- OK, nu e nevoie să ridice tonul. Ridic un deget împotriva ei și în următoarele momente Mercedesul mamei sale oprește lângă noi.

În circa douăzeci de minute sunt în fața casei mele. Adică, mă rog, casa părinților mei. Golul din stomacul meu este imens și o gheară îmi strânge inima. Tremurul mâinilor se accentuează cu fiecare pas făcut în direcția ușii.
Privesc clipe în șir bucata albă din lemn. Închid ochii, îmi mușc tare buza de jos și apăs soneria. Aud pași imediat, apoi o văd pe mama deschizând. Rămâne privindu-mă secunde bune și atât eu, cât și ea avem lacrimi în ochii.
- Mamă, iartă-mă! Mă trezesc spunând și în secunda doi brațele acelea atât de calde și liniștitoare mă cuprind strâns într-o îmbrățișare de care aveam atâta nevoie.