Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul I

Alb. Alb peste alb, lângă alb, după alb.

Niște sunete ascuțite, bipăituri ritmate, îmi sunau treptat și vag în urechi. Un perete alb imaculat mi-a ieșit în fața ochilor, amețeala cuprinzându-mă. Simțeam că am greață în cap. Vederea mi-era împânzită, capul urla de durere. Unde mă aflu?

– V-ați trezit, domnișoară Weast?

Mi-am ridicat automat capul, căutând sursa vocii. Era o doamnă suplă, înaltă, cu trăsături îmbătrânite de riduri și ochelari pătrățoși, îmbrăcată într-un halat alb. O fi fost asistentă?

– Ce-ce s-a...

– Liniștiți-vă, replică pe un ton calm, împingându-mi încet capul înapoi pe pânză – da, sigur era asistentă.

Nu am putut să trec cu vederea cât de bine îmi ascundea pătura aceea burtica de 6 luni.

Burta!

Am făcut rost de minimumul de putere posibil pentru a azvârli, cu brațele lungi, colțuroase și pline de fire de perfuzii și răni, zgârieturi, păturile de pe mine – trei la număr. A dispărut! Burta a dispărut!

– O Doamne, am exclamat, privind-o pe asistentă în șoc. Am născut?!

– Domnișoară, liniștiți-vă.

O doză de fericire, adrenalină și confuzie m-a invadat incontrolabil.

– Vreau să-mi văd puiul! Aduceți-mi-o pe Hailey, vreau s-o văd!

– Domnișoară Weast...

– Doamnă, vă rog, vă implor.

Nici nu am realizat, mâinile mele lungi și colțuroase acum trăgeau cu putere de halatul asistentei, implorând-o cu ochii mari, de cățeluș, să-mi aducă fiica. Voiam s-o văd pe Hailey.

Accidentul.

Șase luni... Șase luni înseamnă că a fost naștere prematură! Deci Hailey e în incubator. Zayn o fi văzut-o? Care i-o fi fost reacția?...

– Domnișoară Weast, vă rog frumos să vă calmați, sau am să vă sedez. Așezați-vă înapoi pe pernă și lăsați-mă să vă explic.

De ce nu era nimeni lângă mine atunci când m-am trezit? Harry, Zayn?

Dumnezeule, nunta! Ce naiba s-a întâmplat?

Dar îndemnurile asistentei m-au adus întinsă pe pat, cu câteva rugăminți, ridicându-mi partea superioară cu tot cu suportul, de la butoane. O priveam pe femeie direct în ochi, sigură fiind că șocul încă mi se mai citește pe față.

– Ascultați-mă. Din câte știți și dumneavoastră, accidentul a grăbit nașterea, creând-o prematură. În mod normal, poate că băiețelul ar fi avut câteva șanse la viață.

Deci nu era Hailey, ci era Andrew! Ecografiile au mințit, fir-ar ele să fie.

– Dar din moment ce dumneavoastră ați suferit atâtea lovituri, zgârieturi, tăieturi și alte daune cauzate de accident, bebelușul nu a putut supraviețui până la introducerea lui în incubator.

Unde-i bebele meu? Vreau să-l văd pe Andrew.

– Domnișoară, mă ascultați?

– Stai, ce? Unde este, totuși?

– Domnișoară Weast, ascultați-mă! Bebelușul dumneavoastră nu a putut supraviețui. De când l-am decuplat din burtă, nu respira. A murit dinainte de a se naște.

– Poftim?!

Stai, ce?

Nu. Nu, nu, nu. Nu are cum. Imposibil. Nu. Bebele meu trebuia să fie acum lângă mine. Bebele meu trebuia să plângă și să se liniștească atunci când îi șoptesc numele, în timp ce-l strâng la piept. Bebele meu trebuia să fie calmat de privirile părinților lui, care zâmbesc pe sub mustăți privindu-se unul pe altul. Iar eu nu trebuia să mă numesc Weast, la naiba, trebuia să fiu Malik!