Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul XVII

Ne-am deplasat târșâit până la jeepurile din parcarea aeroportului, cu trei gărzi de corp în jurul nostru, iar de acolo am luat-o în mașini diferite: noi într-unul, Zayn conducând, iar cei trei paznici în altul.

Oricât de mult mi-aș fi dorit să fiu paralelă cu situația, prezența fostului meu iubit la o distanță atât de mică nici nu se chinuia să-mi dea fiori. Pielea îmi era făcută de găină. 

Încercam să par stăpână pe situație, încercam să arăt obiectiv față de duritatea care brăzda trăsăturile atinse de perfecțiune ale lui Zayn. Poate dacă mă gândesc la un moment frumos mă calmez. Am inspirat adânc și am zâmbit pe jumătate, privind parbrizul cu o fascinație nedescrisă. Să-mi amintesc ceva frumos, ceva frumos, ceva frumos...

Mă trezisem buimacă. Era dimineața dinaintea zilei de naștere a lui Zayn. Noi, cu toții, îi pregăteam o surpriză de un secret colosal. Zayn urma să plece câteva ore la studio. Urma ca toți ceilalți să vorbească aparent deschis cu el despre o oarecare ieșire, dar nimic special, iar eu să tac, fiindcă de fiecare dată când trebuie să păstrez un secret față de persoanele care mă cunosc, mă intimidez și o fac de oaie grav.

Imediat ce a sunat alarma, m-am dezlipit groaznic de cearșaf, sărind în sus către baie. Nu voiam să stau lângă el când se trezește, nu voiam să dau de gol nimic. Dar mâna mi-a fost prinsă și, cu un rânjet somnoros pe față, Zayn m-a smuls înapoi deasupra lui. Îl priveam cu ochi măriți, făceam mișcări ezitante.

„Spune-i că ești pe stop,” îmi spusese Harry, în caz că mă „prinde”. Căcat, nu pot să fac asta!

Văzându-mi expresia terifiată, probabil, Zayn s-a crispat brusc în semn de îngrijorare. Simțeam că nu-mi rămâne destul aer să compensez fricii. Chiar nu voiam s-o dau în bară.

Iar ca un bonus, strânsoarea pe mijlocul meu s-a întețit, ținându-mă mai aproape, iar ochii lui au început să mă cerceteze curios, să mă tragă la răspundere. I-am evitat privirea. Căcat. Căcat. Căcat.

– Ești foarte încordată, a observat, folosind acea voce suavă. Ai visat urât? Anne, dacă iar ai visele...

– Nu, l-am repezit, nevrând să-mi amintesc de visele acelea.

A fost o perioadă în care visam groaznic. Mă trezeam noaptea urlând, cu pătura strânsă în brațe. Visam de obicei că cineva apropiat mie murea. Visam de obicei că Zayn murea în chinuri în fața mea, iar eu nu puteam face nimic. Eu priveam. 

Când mă trezeam, de cele mai multe ori iubitul meu nu era de găsit în oraș, sau poate chiar țară. Putea fi în Spania, America Latină, Irlanda, Scoția, America, Asia... dar nu în Marea Britanie. Atunci a fost vremea în care am vorbit cel mai des la telefon, amândoi având nevoie de mai multe cartele pe lună. Trebuia neapărat să sun sau să dau mesaj și mă panicam când nu mi se răspundea în decursul unei jumătăți de oră. Voiam să-l știu în siguranță. Eram doar paranoică.

– Atunci ce s-a întâmplat? a șoptit, fără a strica momentul. 

Începusem să tremur. Nu-i spune că dăm o petrecere. Nu-i spune că dăm o petrecere. Nu. Rahat, trebuia să dormi în altă cameră în seara aia. Nu, atunci s-ar fi prins. Dar totuși!

– Am doar febră musculară de la, ăă, bătăile cu zăpadă.

Era iarnă. Era de explicat, nu? Puteam avea febră musculară de la bătăile cu zăpadă!

Pe chipul iubitului meu s-a întins un zâmbet amuzat, și printr-o mișcare îndoielnică, m-a întors fragil cu spatele la el, cu fața către geam. Și-a poziționat câte o mână pe fiecare umăr al meu, la baza gâtului și a început să strângă ușor palmele, dându-le drumul și mergând mai departe într-o mișcare cursivă, care mă făcea să tresar. Știu că voia să fie atent, dar chiar și așa, durea.