Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul XXVII

Am deschis portiera taximetrului șovăielnic, atât de fluctuant încât mă așteptam să fiu apostrofată cu mustrare de șofer. În schimb, bătrânelul mi-a zâmbit în oglinda retrovizoare, ca și cum ar fi știut că am de gând să fac unul din cele mai îngrijorătoare și mai decisive lucruri din viața mea. I-am răspuns subtil la zâmbet, am ieșit din mașina domnului și mi-am întins larg membrele, simțind neapărata nevoie s-o fac. 

M-am îmbrăcat pentru asta. Și nu, nu fac nicio aluzie la momentul când m-am trezit goală. Okay, poate doar puțin. Dar fundamental mă refer la faptul că eu nu prea port așa ceva, respectiv haine elegante. Am oftat, analizându-mi discret ținuta. Eram, în mare parte, îmbrăcată în negru, poate special pentru a evidenția o indiferență (pe care nu o am) și starea defectuoasă (pe care o am). Ținuta avea o pată de crem dată de bluza din catifea, ușor bufantă, ale cărei margini erau adâncite înăuntrul blugilor negri perfect călcați. Am șterpelit o pereche de platforme din... am impresia că se numește piele întoarsă de la Katherine, un sacou cu mânecile suflecate, albe, și am găsit o geantă încăpătoare care țipa STIL, NENE, STIL! de a cărei existențe zău că nu am știut vreodată, înainte de ziua de ieri când chiar am căutat-o. Mă rog, nu pe ea, ar fi o absurditate să cauți ceva ce nu știi că există.

Dar ideea e că eu chiar m-am pregătit pentru asta. 

Și acum încep să pun la îndoială tot efortul depus. Nu știu nimic despre casa în care voi intra, sau despre oamenii pe care îi voi cunoaște, sau despre orice legat de ceea ce am să fac, în general. 

Înainte să fac stânga-mprejur și să îl chem înapoi pe bătrânel, mi-am închis ochii pentru o secundă. Alexander mi-a spus să zâmbesc și să par fericită, total contrar sentimentelor de nesiguranță pe care le am în legătură cu toată asta. Cred că îmi e doar dor de familie. I-am spus asta. I-am spus că încă mă mai gândesc că Alice mai bântuie prin alimentarele londoneze cu sacoși cu plumb în mână, încă mă mai gândesc că Jason va mai apărea în pragul ușii neanunțat, înmânându-ne pupicii și îmbrățișările-cadouri, care în scurt timp deveneau răcnete și nemulțumiri. Dar pleca înapoi, și ne dădea momente de liniște mult mai frecvent decât cele de isterie. 

Dar ce se întâmplă atunci când familia mea biologică, singura care mi-a mai lăsat speranța de a avea o familie, este complet diferită de cea pe care mi-o imaginez? 

Ce se întâmplă dacă voi fi abandonată din nou? Mai pot suporta o decădere?

Am scos bucățica mică de hârtie pasată, studiind cu atenție însemnările. Aici era adresa. În casa din fața mea spunea James că locuiesc părinții noștri. Casa dinaintea mea ar trebui să ne fie domiciliu chiar acum. 

Și totuși, dintr-un motiv pe care am de gând să-l aflu, nu ne este. 

Am motolit înapoi bilețelul în buzunar. Am tras aer în piept, imaginându-mi-l pe Jay lângă mine. Mi-ar fi zâmbit încurajator și ar fi făcut un pas în față. 

Așa că i-am urmat posibilul model, și am făcut la fel. 

Cu un ultim retuș acordat buclelor care speram că arată măcar bine, am bătut de două ori șovăielnic în ușă. 

Nu știu la cine mă aștept să deschidă ușa. Nu știu la ce să mă aștept. Nu știu decât că e un lucru decisiv, și că acum mă simt prea înaintată în situație ca să mai dau înapoi, deși aș vrea... oh, cât mi-aș dori. 

Înainte să mai pot șovăi pe siguranțe, zăvorul s-a auzit tras, yala descuiată, clanța apăsată, și chiar când mi-am ridicat privirea temătoare, am fost îmbrățișată de doi ochi curioși, mari, măslinii și, în scurt timp, de un zâmbet cald, senin.