Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul XXIII

Perspectiva lui Kaleike: 

Visele substituie gândurile inconștiente neregulate, posibile realități pe care în perioada diurnă nici nu le realizezi. Coșmarurile, mergând pe aceeași linie, îți oglindesc bănuielile, temerile, nesiguranța. 

Îmi amintesc visând acest coșmar de multe ori. Visul meu demult împlinit se destramă într-o groaznică neînțelegere. Eu și Ed nu mai suntem „eu și Ed”, ci suntem eu... și Ed. E ca atunci când îți e poftă de o prăjitură, o ai în față ore întregi, dar nu apuci să îmbuci decât o gură, că îți este luată de sub nas. 

Nu mă așteptam să fiu eu cea vinovată pentru despărțirea noastră. Aproape doi ani am constituit o singură persoană, un întreg complex, am putut trece peste orice împreună, am putut învinge certuri și neînțelegeri, totul pentru ca viața să mă trezească din vis cu un coșmar. 

Îmi amintesc visându-l de multe ori.

Însă niciodată nu l-am mai trăit... până acum.

Îmi amintesc visând cum continuam să-l sun pe Ed în neștire, să-i spun că îmi pare rău chiar dacă nu eu eram vinovată, să-l implor să mă ierte chiar dacă nu avea de ce, să-l rog să se întoarcă la mine chiar dacă noi nu am fi mai fi la fel. Îmi amintesc cum mă transformam în Taylor Swift și începeam să compun balade in memoriam iubirii noastre peste care nu, probabil că nu mi-aș permite să mă deplasez. 

E ciudat că nu simt nevoia să o fac acum. Din momentul în care a dispărut de sub privirea mea, nu am apucat să mai schimbăm nicio vorbă. Sunt sigură că nici el nu stă prin cluburi și cafenele chiar acum, și că probabil are, de asemenea, remușcări și dubii în legătură cu ce ar trebui să facă. Încă nu am aflat nimic despre el, dar zilele trec, iar nopțile petrecute la singura mea prietenă pe care o am în Londra în afară de gașca uzuală se înmulțesc și se ridică la puteri din ce în ce mai fortuit, conform plecării mele din apartamentul lui Ed, care devenise la un moment dat și al meu.

Va trebui, în cele din urmă, să mă întorc acolo, măcar pentru a-mi strânge lucrurile. 

Acea zi a venit. 

Pentru a evita momentul în care sunt forțată să iau parte la o dezbatere iminentă în legătură cu viitorul nostru care mie-mi sună (și mi-a sunat întotdeauna) îndoielnic, am decis să aștept până la ora 8, ora la care de obicei îl găsești pe Ed la studio indiferent de vreme, zi sau anotimp. 

Așadar, dacă la ora 7:45 te-ai uita pe geamul de la etajul 1, către camera de oaspeți din casa grupului de fete care m-au primit aici, mă găsești în fața oglinzii ovale lipită pe dulap, încercând să-i găsesc părului meu drept un Dumnezeu. O să-l ridic doar într-o coadă de ponei în vârful capului, sper să meargă bine pe ziarele de mâine.

Oh, mâine am întâlnire cu Jessie la studiouri, iar eu abia acum îmi amintesc că am de ales o melodie pe care să o recit în fața unui public... mult prea vast pentru tracul meu de scenă cu spectatori. 

Am dat din umeri către o companie inexistentă, am traversat casa în grabă, mi-am învelit toracele într-o jachetă călduroasă și am întâmpinat aerul înghețat de iarnă târzie din plin, intrând în primul taxi pe care mi-a fost dat să-l văd. 

Londra era vast populată, ca întotdeauna. Puteai găsi căni de cafea marca Starbucks și pachete de țigări desfăcute în orice mână, de adolescent, om în toată firea sau avansat în vârstă. Puteai zări afișe cu trupe recunoscute (uite partea în care îmi dreg glasul inconștient) sau actori renumiți pentru spectacolele care urmează sâmbăta viitoare la teatrul de la colțul străzii. Puteai observa blițurile telefoanelor și ale aparatelor de luat vederi la fiecare clădire masivă, muzeu sau atracție turistică. Puteai trece cu vederea săruturi furate pe dedesubtul glugilor, mâini împreunate ori îmbrățișări strânse.