Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul II

Mi-am fluturat ochii, în încercarea de a-i menține deschiși, de a scăpa de abisul de întuneric în care eram cufundată. Adormisem.

– Rahat, am șoptit, încă zbătându-mă să stau trează.

Trebuia să-mi fi închis ochii numai pentru 5 secunde... Trebuia să vină...

– Îmi pare atât de rău, îmi pare atât de rău, îmi pare atât de rău...

Harry.

Stătea lângă patul de spital, strângându-mi cu putere mâna stângă într-ale sale, cu capul pleoștit deasupra. Îi simțeam atingerea fierbinte și umedă, ceea ce însemna că nu e o senzație nou-venită. Dar nu era numai transpirație. Erau lacrimi. Harry plângea!

– Harry... am șoptit, făcând tot posibilul să fiu auzită.

Capul i-a răsărit instantaneu de pe cearșaf, lăsând o pată cu o nuanță mai închisă decât culoarea în sine. Fața îi era roșie, numai roșie, iar ochii – umflați, injectați – se arătau curioși, confuzi, îndurerați. De ce plânge atât de mult?...

– Annabelle, s-a grăbit el, ridicându-mi mâna stângă la buze. Annabelle, îmi pare atât de rău! Îmi... Îmi... Nu-ți imaginezi. Îl iubeam pe puștiul ăla! Am fost... Nu știam, dar aveau dreptate, trebuia să stea altcineva cu tine. Tre-trebuia altcineva să te oblige să-ți pui a naibii centură! T-trebuia să nu fiu o mămăligă care s-a răcit cu o singură privire. Trebuia... trebuia ca eu să rămân un simplu invitat de la nuntă, așa cum și eram, și să las dracului pe altcineva să aibă grijă de tine. Trebuia... să nu vorbesc la telefon când eram la volan. Trebuia...

A urmat un acces de suspine, părând că se sufocă în încercarea de a susține aer în corp.

– Am fost un incompetent! Am fost un prost. Annabelle, nu ai idee cât de mult îmi pare rău!

Gura mi s-a căscat singură, și am rămas într-o stare de șoc mult după ce și-a terminat replica. În secunda următoare, Harry și-a îngropat înapoi capul în exact aceeași zonă pe cearșaf, suspinând continuu. De unde veneau toate astea? Ce-o fi în capul lui? Ce-o fi în inima crețului ăstuia?

... Ce i-am făcut?

Deși James mi-a spus că Ed le-a adus schimburi, Harry purta aceeași cămașă, descheiată la doi nasturi și ieșită din pantaloni, iar cravata îi era agățată strâmb de gât.

... În ce stare l-am adus?

– Harry, am murmurat, încercând să-i ridic capul – s-a supus singur.

Mi-am dres glasul.

– Nu a fost vina ta.

Ochii i s-au mărit, iar suspinele au încetat pentru o secundă. Părea șocat.

– A fost numai vina mea!

Vocea i s-a ridicat radical, lăsând în urmă tonul normal și adoptând țipătul. M-am conformat și eu la aceleași standarde.

– Nu a fost vina ta! Eu trebuia să-mi fi pus centura. Șoferul celălalt trebuia să nu fi intrat pe contrasens. Invitatul de la nuntă trebuia să nu te fi sunat pe tine, ci pe mine! Tu ești complet nevinovat, Harold. Ești ultima persoană care ar trebui să se învinovățească în acest moment!

Un alt suspin sufocat i-a ieșit printre buze. Cunoșteam starea. Se sufoca în propria răsuflare. Nu-i era de ajuns aerul, pentru că avea răni interioare care au nevoie de oxigen și nu s-ar vindeca în veci. Care nu crede că s-ar vindeca în veci. Dar oh, o vor face.