Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul XLIV

Perspectiva lui Alexander:

Două bătăi seci în ușă mi-au răpit atenția din mâinile Codului lui da Vinci. Am rostit un „Intră!” destul de tare cât să fie auzit, și mi-am luat instinctiv ochelarii de la ochi pentru a întâmpina noul sosit. Era Ben, un Ben cu o privire oarecum îngrijorată, care și-a dat părul lung și cafeniu din față, într-un gest de agitație. Părea că nu e a bună.

– Te caută o tipă. I-am spus să te aștepte în sufragerie, a rostit pe un ton umil, parcă cerându-mi aprobarea pentru că invitase pe cineva înăuntru. Are un geamantan la ea, m-a mai anunțat, ca și cum ar fi spus „era grav”.

M-am ridicat automat din poziția comodă adoptată, aruncând cartea pe undeva prin pat, să-mi verific telefonul. O fi Annabelle? Dar nu mi-a mai răspuns mesajului matinal.

Nu m-am chinuit să-i zâmbesc mesagerului, m-am mulțumit să-i ofer o bătaie ușoară pe umăr în timp ce am trecut pe lângă el și am coborât scările într-un joc de glezne facil. În cazul în care e Bellona, nu mă îngrijorez cu privire la Blossom – știu că orice ar fi, dacă nu-i spui că ieșim, nimic altceva nu o poate scoate din camera aia pe care și-a însușit-o în stil adolescentin. Singurul lucru care mi-ar putea da de gol surpriza ar fi un gură-spartă, dar sper că până acum toată casa a înțeles ce înseamnă surpriză.

Trecând pe lângă Gabe și încă 5 tipi – pe care n-am apucat să-i cunosc prea bine dar cărora le-am zâmbit fiindcă m-au salutat ca și cum am fi fost frați dintotdeauna – pe canapeaua din sufragerie staționa Annabelle, mai gheboșată și mai moleșită decât am văzut-o vreodată. Îi zâmbea politicos lui Chad, care aparent încerca să o înveselească (probabil dându-se la ea). Ridicându-și privirea către mine, Bellona părea că tocmai își conectase ștecărul la priză. Am rămas să o privesc preț de câteva secunde, până ce și blondul pletos mi-a conștientizat prezența.

– Oh, te las cu Der, i-a spus, dezamăgit că nu el a reușit să îi îmbunătățească radical starea; ar trebui să-i spună cineva că e bine că a încercat.

Annabelle a rămas să mă privească atent, transmițându-mi figurativ lupta pe care a dus-o și pe care vrea să creadă că a pierdut-o, până Chad și-a făcut ieșirea din încăpere, închizând ușa în urma sa. Imediat Bellona a țâșnit de pe canapea, îmbrățișându-mă de parcă nu ne-am fi văzut de ani întregi. Ceva se întâmplase. Ochii ei încețoșaseră orice urmă de speranță licărindă. S-a certat din nou cu Zayn.

– E în regulă, i-am spus, răsfirându-mi mâinile pe spatele ei. Poți să plângi.

Am simțit-o cum a dat din cap, spunându-mi că nu vrea asta. E mai grav dacă nu vrea să dea afară emoțiile, iar starea în care încă este îmi dă de știre că nu a făcut-o nici până acum. Vocea îi oglindea starea:

– Asta e problema, că nu pot.

M-am blocat, realizând – de fapt

renunțase.

Din primul moment în care am întâlnit-o, Bellona întotdeauna a încercat să-și baricadeze interiorul. Era într-o fugă continuă. Își încuia gândurile și sentimentele, parând (uneori cu succes, uneori în zadar) orice încercare de-ale mele să o citesc, să o învăț. În mod normal, oamenii se desfășoară ca niște cărți deschise, fără a se chinui măcar; chiar dacă încearcă, este lesne să treci peste zidul construit. Ajungi să îi poți recita pe de rost din primul contact, primul cuvânt spus, prima locomoție făcută. Însă cu ea, de pe orice parte aș fi luat-o, mereu reușeam să găsesc ceva nou, ceva ce nu descoperisem – timp de două luni, acest joc mereu mă intriga și mă făcea să-mi doresc să cunosc mai mult... atât de mult cât îmi permitea, totuși, fobia ei de a fi descoperită.