Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul V

Când am venit la biserică am fost mult prea distrasă de emoții ca să realizez cât de frig este afară, un alt fel de emoții față de cele pe care le aveam cu două zile în urmă, iar acum, oricât de mult mi-aș dori să fi avut măcar un cardigan la mine, nu-l am. Și-am să-mi fac zile negre mâine când o să mă trezesc horcăind și tușind ca o babă.

Dinții au început să-mi clănțăne imediat ce am făcut contact cu atmosfera înfrigurată, cu aerul umed și cerul înnorat. Iar se întâmplă. Déjà vu, este un déjà vu pe care l-am mai avut la înmormântarea mamei, cu un an în urmă. Norii de plumb se abat asupra noastră amenințător, ca și cum mi-ar tuși în față. Se apropia ploaia, o puteam simți. Se apropia furtuna.

L-am văzut pe Zayn luând-o pe singura alee care îndepărta omul de biserică, aleea care ducea la veșnica fântână care mi-a înecat și mie o parte din suferință acum un an, la... înmormântarea aceea. Îmi amintesc cum Conrad venise să mă consoleze, fiindcă n-o putea face în mod evident în biserică, și cum i-am strecurat pachetul de țigări din buzunarul de la pantaloni. A fost urât când mai târziu în aceeași seară Zayn și-a bătut joc de faptul că am mințit că fumez, luându-mă în râs când mi-a dat o țigară Marlboro albastru și am început să tușesc după prima jumătate de fum inhalată.

Am luat-o la pas pe poteca pe care acum au crescut o grămadă de buruieni, făcând ceea ce era cândva aranjat, dezordonat și inadecvat. Metaforic, viața mea se oglindește în această schimbare.

Pe marginea fântânii îngrădită rotund, logodnicul meu stătea cu un picior îndoit pe bordură, celălalt poposind pe pământ, cu mâinile îndoite în jurul genunchiului ridicat și bărbia-i odihnindu-se deasupra. Își ținea ochii închiși, și tot cu ochii închiși s-a întors către apa țâșnitoare, trecându-și timid buricele degetelor peste firișoarele tremurânde de apă. Era cocoșat, fără să aibă vreun gând să-și îndrepte spatele, iar figura lui era de-a dreptul pleoștită.

Am avut destul noroc cât să nu-l trezesc la realitate cu balerinii mei negri, slavă cerului că nu aveam tocuri! M-am apropiat tiptil de el, încercând să nu scot niciun sunet în timp ce vântul îmi acoperea mișcările lente. M-am așezat timid în stânga sa, încolăcindu-mi picioarele între ele și începând să meditez alături de el. La un moment dat, mi-am ridicat mâna, neștiind ce urmează să fac cu ea, dar m-am trezit că i-am pus-o pe umăr, în scurt timp îmbrățișându-l strâns cu tot corpul. Zayn a tresărit, deschizându-și brusc ochii, dar s-a lăsat purtat de răceala corpului meu, și mi-a îngăduit să-i simt căldura.

Pentru un moment, pentru o secundă, am uitat de toate. Am uitat că eram la o înmormântare, la înmormântarea fiului meu, că sufletul și inima mă dureau groaznic, că tocmai am fost respinsă de el toată ziua și că probabil va dura ceva până ca totul să revină la normal. Tot ce-mi aminteam era că pieptul și brațele lui erau calde... la naiba, erau fierbinți! și îmi confereau exact medicamentul de care aveam nevoie.

Dar după un moment, după o secundă, toate gândurile au revenit iar eu, deși mi-aș fi dorit nespus de mult să nu părăsesc îmbrățișarea, m-am dezlipit lent de el, atentă la fiecare gest pe care-l avea la mișcările mele. El rămăsese nemișcat tot timpul, cu ochii închiși, cu mâinile tremurânde pe lângă corp. Chipul încă nu-mi aducea a ceea ce era Zayn cu trei zile în urmă, ci mai degrabă de ceea ce era Zayn acum un an, când aparent nu mă putea suferi și era o flacără reciprocă pe care-o purtam unul pentru celălalt, care în timp a ajuns să se unească și să... ne aducă unde suntem acum.

– Vorbește-mi, l-am rugat pe un ton implorător. Te rog, Zayn, vorbește-mi, am insistat, iar vocea mi-a clacat.

– Ce, a șoptit, fără a mă privi și fără a interoga.