Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul XXI

Perspectiva lui Amelie: 

– Pst, iubito, am auzit în ecou, încet, ca un murmur. Iubito. Hei. Heya. Măi. AMELIE TREZEȘTE-TE!

– HUH?!

Capul mi-a tresărit, căutând cu viziune împăienjenită care e urgența?!

– Ce-cum-cine a murit?! am izbutit să vorbesc răgușit, pe jumătate de glas.

Căcat. Mă durea gâtul. Am răcit? O, nu!

Niall a început să râdă, ținându-mă de mijloc pentru a nu mă întinde la loc.

– Plecăm, a spus, iar eu am tresărit din nou.

– Oh.

Plecau în turneu.

Privirea mi s-a înmuiat. Am început să-mi mușc falca pe dinăuntru, chinuindu-mă să nu încep să dau apă la șoricei chiar atunci. Răsuflarea mi se zgâria de pereții gâtului, amintindu-mi cât de nașpa mă simțeam. De ce? Păi un ratat s-a hotărât să mă țină prizonieră în ocolul orașului în 3 ore pe ploaie ieri, oare de ce?!

Am început să-mi întind fața cu mâinile, căscând cu un „oaaaah!” lung. Niall s-a ridicat, întorcându-se cu niște țoale trântite în brațele-mi abia descoperite de pătură. Erau un hanorac crem și niște pantaloni vișinii.

– Sper că glumești, am replicat, privindu-l ca pe un prost. 

Și-a ridicat sprânceana, într-un gest de neînțelegere.

– Câte grade sunt afară? am revendicat, privirea încercând să devină cât mai dură. Număr negativ? Perfect, Amelie! Hai să răcim și mai tare!

Niall a râs din nou, întorcându-se către șifonier și scoțând o bluză verde mulată și niște colanți negri, probabil de pus pe dedesubt. Mda, păi hanoracul ăla era destul de gros, dar...

– Ce naiba, Nialler, de ce vrei să fiu curcubeu?!

A râs din nou, întorcându-se către șifonier. Înainte să putem întârzia la aeroport, l-am alungat de-acolo prin a-i împinge fundul cu al meu, și am început să scotocesc chiar eu haine. 

În final am ajuns să mă îmbrac tot cu cele pe care le-a ales el.

Am oftat, trăgându-mi fesul vișiniu peste urechi și vanșii negri în picioare. Niall a așteptat tot timpul întins lat pe pat, admirându-mă în timp ce mă schimbam. Când i-am aruncat o privire seducătoare a început să râdă.

– Ce? a rostit pe un ton nevinovat. Măcar să rămân cu o imagine plăcută a Londrei! 

Am zâmbit pe sub mustăți, făcându-mi vraiște părul prin a smulge fesul în timp ce am traversat camera.

– Cât mai avem? am întrebat, cocoțându-mă în poala lui. 

– 15 minute, a răsuflat, pe un ton mult mai serios, iar următoarele mele vorbe i s-au pierdut printre buze:

– E suficient.

Și chiar a fost.

Am ajuns primii la aeroport, pe pista de unde avea să decoleze avionul privat. Cu un oftat, Niall m-a ridicat înăuntru, unde m-am așezat pe un scaun și mi-am împreunat mâinile înăuntrul picioarelor lipite strâns. Am început să privesc atent podeaua avionului în timp ce în dreapta mea se aranjau bagaje.

– Mi-aș dori să pot veni cu tine, am mărturisit, apoi mi-am coborât înapoi privirea.

Niall s-a oprit din ridicat și aruncat genți, paralizat. Apoi s-a deplasat cu pași mici către mine, îngenunchiând în fața mea pentru a mă privi în ochi. Mi-a apucat ambele mâini dintre coapse, strângându-le în ale sale ca și cum ar fi fost parte din el.