Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul IV

Mi-am înghițit brusc lacrimile și am îngenunchiat lângă sicriu, începând să mă întreb cum de sunt într-o biserică, când fiul meu nici nu s-a născut, nu a fost botezat, iar acum, brusc, este...

Zayn a suspinat zgomotos, făcându-mă să tresar. M-am găsit brusc dorindu-mi să-l pot ajuta... cumva. Avea capul lipit de marginea de lemn a sicriului, mâinile împreunate dedesubtul frunții și umerii i se mișcau disperat, de sus în jos. Nici nu știu dacă realiza că eu eram lângă el, dacă puteam să-l ajut cumva, dacă puteam să-l opresc din plâns, dar știam că dacă am reușit cu o secundă în urmă să-mi înghit lacrimile, acum îmi era imposibil.

M-am tras mai aproape de el, înfășurându-mi o mână în jurul umerilor săi, iar cu cealaltă am început să-i masez brațul, șâșâindu-i cald în ureche. Aș fi vrut să vorbesc, dar știam că dacă încerc să scot vreun sunet, se va împrăștia în bucățele și mă va lăsa cu glasul înjumătățit și răgușit... deci am rămas tăcută. Mi-am lăsat calm capul pe umărul său, dar Zayn încă nu a avut nicio reacție. Mă simțeam ca și cum aș fi fost naufragiată pe o mașinărie stricată care tot ce făcea era să se ridice și să-și coboare înapoi statura, scoțând sunete ciuntite. Nu simțeam căldură, ci simțeam răceală.

Și înainte să pot începe rândul de bănuieli, preotul a ieșit din altar cu o carte destul de groasă în mână și mi-a făcut prietenește semn să plecăm de acolo. Mi-am dres vocea, șoptindu-i lui Zayn că trebuie să ne ridicăm, dar nu s-a clintit și am sfârșit prin a-i chema pe băieți să-l ia de acolo.

Bucăți din suflet mi se rupeau tot mai tare când Louis și Niall au trebuit practic să-l smulgă din acel loc pe care Zayn era manevrat să-l urmeze. Își ținea fața în palme și încerca să se descotorosească de brațele care încercau să-l tragă. Când mi-a scăpat un suspin printre buze, m-am găsit cu un sprijin constant în spate – Ed a poposit în dreapta, mișcându-și mâna de-a lungul brațului meu gol și înfrigurat pentru a mă liniști.

Zayn a fost obligat să-și îndepărteze mâinile de pe față odată cu începerea slujbei, ceea ce m-a adus cu fiecare bucățică din sufletul pe care James l-a mai lipit cu scotch-ul pe ici, pe colo, de-a dreptul spartă. Nu l-am mai văzut vreodată atât de... informal.

Avea cearcăne adânci, fața îi era de-a dreptul roșie, ochii umflați și buzele vișinii, iar mâinile îi tremurau din încheieturi. Am fost nevoită să-mi smulg privirea dinspre el înainte să încep să plâng mai tare. M-aș fi dus lângă el să-l liniștesc, însă preotul deja a început slujba. Am să aflu cum au reușit să ne bage fiul în biserică după ce se termină.

Cu cât continuau frazele să fie rostite pe acea voce groasă, perfect proporționată cu gravitatea situației, începeam tot mai tare să suspin. Fiul meu... Fiul meu se afla între acele scânduri, la câțiva metri de mine, încovoiat, gârbovit... cum era și normal, de altfel, să fie.

Privirea mi-a săltat iarăși la Zayn, care privea în gol altarul, oglindindu-mi gândurile, probabil. M-am scuzat față de Ed și am pornit înspre logodnicul meu, cu ideea că fie ce-o fi, nu-l pot lăsa singur în momentul ăsta. Iar spre mirarea mea, mi-au fost adresate numai priviri compătimitoare, îngăduitoare, care-mi comunicau sincerele condoleanțe și nu care mă mustrau pentru că am grijă să întrerup o înmormântare prin mișcări bruște, scuzându-mă cu jumătate de glas în timp ce-mi făceam loc printre mulțimea adunată pe scaune. Când l-am reîntâlnit pe Harry la înmormântarea mamei și aproape că a zbierat „Ce bine îmi pare să te revăd!” în mijlocul slujbei, toți ochii erau îndreptați înțepători către mine, ca și cum eu i-aș fi manipulat vocea ca să mă întâmpine într-un asemenea hal. Acum, probabil, mi-era scuzat gestul inconfortabil.