Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul XXX

Brrrr, brrrr, brrr...

Ooh Alexander, nu acum...

Brrrrrr, brrr, brrr...

M-am întors către perete, strângând mai tare pătura motolită care-mi încălzea brațele atât de moale, totul devenind brusc și mai confortabil decât ultimele 2 secunde, favorabil închiderii ochilor și-

Brrrr, brrr, brr-BAM!

Oh pentru numele lui Dumnezeu!

M-am răsucit către noptieră, aplecându-mă deasupra patului să caut orbește tâmpenia care-mi zgâria creierii în cele mai finuțe moduri. Am încercat să nimeresc glisarea corect, reușind abia după a treia încercare.

– Oh, te rog, fii rapid și lasă-mă să mă întorc la o lume fără păstori! am bâiguit răgușit, ducându-mi o jumătate de braț peste ochi pentru a împiedica lumina orbitoare să mă... ei bine, orbească.

– Hă? a răspuns o voce vag de familiară, iar ochii mei au tresărit deschiși larg.

– Oh! Harry?

Nici nu m-am chinuit să-mi ascund surprinderea.

I-am auzit chicotul lui Harry prin telefon, probabil urmat de o încruntare.

– Așteptai vreun telefon?

În ultimele zile, singura persoană cu care am socializat a fost Alexander. Trupa fiind în turneu, Kate ocupându-se fără încetare de educația sa și a lui Beth, James uitând în fiecare seară să sune, iar toate celelalte fete având o viață strictă care începea și se termina cu facultatea, nu am apucat să intervin în viața nimănui de la începerea anului... adică, nimeni nu a încercat deocamdată să intervină în viața mea, exceptându-l pe Lev.

– Ăh, m-am ridicat în capul oaselor, nu. Hei, ce faci?

Niște foșnete surde au bruiat conexiunea, urmate de mustrarea sonoră a crețului care încerca probabil să ia atitudine, șâșâind toată lumea din jur.  

– Bine, a răsuflat deodată. Foarte bine. Voiam să fiu sigur că te-ai trezit.

Mi s-a ridicat o sprânceană, eu continuând să-mi mozolesc fața, gândindu-mă la un răspuns care să nu sune ca „De ce?”, având în vedere că apelul lui chiar mă bucura, într-o oarecare măsură.

– Hei, ai... adormit?

– Ăh-ce-nu! am râs, ridicându-mă în capul oaselor. Doar... mă întindeam.

– Oh, a făcut.

Inconfortul din conversația noastră era clar definit de replici – chiar nu vorbisem de mult timp.

Cred că am auzit o plescăială urmată de un o adiere a vântului și niște sunete înfundate, apoi revolta lui Harry de „au!” și mi-am dat seama că a fost lovit de ceva, sau cineva. Iar atitudinea lui s-a schimbat radical.

– Băi, ce faci tu în pat la ora asta? E 1! Scoală sus, fierbe-ți un Nescafé și treci la bagaje!

Am început să râd.

– Nescafé-ul nu se fierbe, e... Bagaje! am exclamat nechibzuit. Dar unde, mă rog, plec?

Harry a chicotit.

– Asigură-te că ești gata într-o oră.

– O oră! mi-am repetat tonul, dar deja vorbeam singură.

A închis.

Mintea deja mi se învârtea în toate direcțiile și sensurile, energizată de adrenalină. Unde plec? Și de ce nu știam că plec? Și de ce îmi spune tocmai Harry, și de ce prin telefon? Nu veniseră acum câteva zile? Au plecat iar? Nu stau de sărbători?