Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul XXIX

Perspectiva lui Amelie:

Obscuritate.

Întrebarea este: cum învingi obscuritatea?

Vine momentul în care conștientizezi că fie o învingi, ori te învinge. Nu există cale alternativă. E o zbatere zadarnică de când am găsit bucăți de cer obscur în interiorul meu nepătat. Murdăreau totul, iar eu nici nu am știut că erau acolo.

Apoi vine momentul în care te întrebi ce vei face. Nu e o luptă cu spade sau tocuri de platforme, iar arena nu e reprezentată de Colosseum. Nu ești antrenat pentru așa ceva. E o luptă care nu seamănă, sub nicio formă, cu o luptă. E o luptă pe care nici n-o realizezi, pentru că te mănâncă atât de încet, lent, parșiv... dar sigur, iar într-o zi, o simplă banală zi oarecare, când îți întorci capul, înțelegi că devii implicat în ceva care te depășește.

Mi-aș fi dorit să-mi întorc capul de la început, sau să nu mi-l întorc niciodată.

Nu ești capabil să o rezolvi, și chiar de încerci cu toată voința să o ignori, persistența ei ți-o amintește întotdeauna, fiindcă ea trăiește cu tine. Nu este o voce, este o prezență. E o prezență permanentă.

Am încercat să o înlocuiesc cu alte prezențe, încerc să aduc gândurile bune din Viața Ca O Țeapă de Alan Cohen pe celălalt scaun al mesei din Starbucks, încerc să le pun și lor o cafea în față și mă prefac că funcționează. Totuși, pare inutil.

– Eeeeeeh, am auzit o voce familiară răsărind din apropiere, alături de un sunet bruscat în scaun. Ce zi frumoasă de primăvară!

Nu mi-am ridicat ochii din carte.

– E iarnă, am murmurat, nemișcată.

Nu aveam nevoie să știu cine era, tonul deja anunța prezența lui Dinți de Cal pe celălalt scaun.

– Fundul tău tăbăcit de biciclist îmi strivește gândurile pozitive, am mințit metaforic, aruncându-i o privire pentru a observa o reacție confuză.

S-a întins, privind locul pe care stătea.

– Oh, era ocupat? Scuze, am venit aici ca să mestec gumă și să tăbăcesc funduri. Am rămas fără gumă.

Eram pe cale să pufnesc la aluzia filmului ăluia... vechi. Dar personajul ajunsese într-o bancă, iar Dinți de Cal a ajuns, cumva, nu știu cum, în exact aceeași cafenea în care m-am găsit eu citind.

– Deci, ce cauți aici? m-a întrebat senin, de parcă eu l-aș fi întrerupt, pentru a mia oară, din... trăit.

Am mai citit un paragraf din carte, încercând pe cât posibil să îl ignor. Mi-am amintit ce s-a întâmplat ultima dată când am făcut asta, și mi-am luat ochii din file, sperând la un final mai bun. Am oftat, ridicându-mi sprâncenele în timp ce am expirat:

– Pace și liniște; ai de gând să mi le oferi?

A pufnit în râs, în poziția lui autentică de crăcănare a tuturor membrelor, așa încât dacă o mână i s-ar bălăci în Marea de Nord, cealaltă ar verifica temperatura din Atlantic deasupra Regatului Unit. Și-a adus corpul gârbovit, ținându-și coatele pe genunchi, și m-a privit direct în ochi, cercetător.

– Mă intimidezi, am îmbrăcat adevărul.

– Te intimidezi singură, m-a acuzat Dinți de Cal și a rânjit, doar pentru a sublinia cât de mult mă place... cât de mult vrea să arate că mă place, mai bine zis. Eu doar...

– Te holbezi la mine, am sfârșit, iar el și-a împins bărbia în sus, zâmbind mai larg – semn al dezacordului, fiindcă nu așa ar fi sunat finalul replicii lui.