Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul XLV

(E de preferat să citiți având:
Ed Sheeran - I'm A Mess
Ed Sheeran - Photograph
Ed Sheeran - One 
Matt Healy - 102
în fundal. Lectură plăcută!) 

Perspectiva lui Zayn:

Am sărit în primul taxi zărit, ordonându-i șoferului – cu un bacșiș pe măsură – să se grăbească atât cât îi permite pedala.

Acuzațiile lui Kate m-au pus pe gânduri. Nu-mi vine să cred că întâmplarea de dimineață a avut un asemenea impact asupra lui Anne încât să simtă nevoia să fugă de mine, de noi toți. Îmi e foarte ușor să mă victimizez, știind că acum chiar încerc să mă reapropii de ea și să-i înfățișez cum stau lucrurile.

Ceea ce am spus e doar o altă dovadă a faptului că te atașezi cu cât oferi mai mult, nu cu cât primești. Nu m-am mai simțit demult atât de implicat în viața lui Anne, deși ea acum nu știe ce am de gând să fac.

Sincer, nici eu.

Amy și Louis cred că „mai mult ca sigur se află în Londra”. Pe naiba. Aiuriții ăia n-au idee unde este. Harry le-a spus că „știm cu toții cu cine se află”; deși stătusem pe tușă această lună, mi-am dat seama că se referea la acel Alexander. Și ei bine, dacă la el se referă...

Cunoșteam prea bine că trebuie să ajung în Birmingham.

În aeroport, am stat mult să apuc un bilet de ultimă oră. „Printre ultimele,” îmi spunea caserița. Avionul decola într-un sfert de oră, deci am fost nevoit să grăbesc pasul în stil mare pentru a ajunge la peronul scris în bilet.

Mi-am însușit rapid locul de pe bilet, pregătindu-mă pentru un zbor de trei ore și ceva într-o aeronavă arhiplină.

Dar dacă ar fi trebuit să caut mai întâi în Londra? În cazul în care eșuez în bănuială, iar Amy cu Louis o găsesc pe Anne acasă, n-am să am destul timp să mă întorc acolo. Îmi voi petrece Revelionul singur. Dar din nou, dacă mă îndreptam spre Londra, iar ea se afla în Birmingham, nici atunci nu aș fi găsit-o în timp util. Să-mi amintească cineva de unde am atâta încredere în această destinație?

Mi-am lăsat capul pe spătarul scaunului, visător. Birmingham. Da. Trebuia să mă încred în ce-mi spunea inima... și amintirea acelei nopți.

Ai fi crezut că am depus un efort ca atunci, în Bruxelles, să mă apropii de ea. Dar te-ai înșela amarnic. A fost cel mai ușor lucru din ultimele trei luni...

O privisem, o studiasem, o adorasem; o ținusem în brațe, îi încălzeam mâinile mici tremurând de emoție că mă au sub atingere din nou; o sărutasem, îi simțeam buzele arzânde cu dorință și sălbăticie și dor, și i le înțelegeam perfect. Simțisem iubirea cum radia din trupurile noastre care se unificau. Nu știam ce e, dar știam că e. Și eram sigur de ea.

La un moment dat i-am simțit prezența diluându-se în sărut: tot mai mult, tot mai mult, până ce rămăsesem intactă. Adormise. Nu o condamnam, chiar dacă un sărut nu te pune într-o situație tocmai somnoroasă – eram conștient că era târziu iar Anne era obosită...

Am ținut-o în brațe. Îmi fusese dor să-i simt capul cuibărit la pieptul meu, inima ticăindu-i ritmic iar suflul pufăind ușor.

Era vreo 4 dimineața – cu o oră și ceva înainte să trebuiască să ne pregătim de drum – când un sunet exploziv a mortificat liniștea care domina încăperea. Telefonul îi vibrase pe noptieră. „Cui naiba îi dă Anne voie să o deranjeze noaptea?” îmi amintesc că am gândit. Inițial, nu m-aș fi amestecat. Dar timpul și circumstanțele m-au dus imediat cu gândul la aiuritul de Harry, și am preferat să nu îmi trezesc iubita pentru orice tâmpenie, deci am verificat singur mesajul.