Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul XXV

Perspectiva lui Amelie: 

Mi-am îmbarcat cărțile în geantă cu mișcări lente, urmând să ies din sala de curs într-o grabă de nedescris. Știută pe hol, mi-am scos portofelul pentru a lua o sticlă de Cola de la automatul de snackuri. Am băgat banii, am apăsat butonul, și mi-am rearanjat mânerul poșetei pe umăr, relaxându-mi-i.

Pfew. În 5 minute trebuia să fiu la etajul 2, sala 5, pentru Modelaj. 

Verificându-mi telefonul, ultimul mesaj primit era de la Louis, urându-mi o zi bună. Imediat ce un zâmbet straniu mi s-a înfiripat pe buze, am citit semnătura. Scria „- N”. Am oftat zgomotos, băgându-mi înapoi telefonul în buzunar. Nu e prima dată când Louis decide că gluma asta e amuzantă, și se înșală.

– Helăău, te miști? m-a trezit impacientat cineva din spate.

Am tresărit, amintindu-mi ce făceam acolo.

– Oh, scuze, scuze, am murmurat.

M-am grăbit să scot sticla de Cola din recipientul automatului, când am dat de gol.

Nu era nimic acolo. 

– Cauți ceva? 

Mi-am ridicat ochii către un zâmbet de cal îngâmfat, cu sprâncenele ridicate. Apoi mi i-am proptit pe sticla mea de Coca-Cola fluturândă în mâna lui. Fără Cola, deci.

Mi-am rotit vizibil ochii, trecând pe lângă – sau prin – el într-un mers obsesiv de târșâit. 

– Observ că ai telefonul la tine, a continuat, urmându-mă. 

„... Și ieri nu mi-ai răspuns la mesaj,” probabil la asta se referea.

Mi-am dat ochii peste cap din nou, deși probabil mai puțin vizibil de această dată, din moment ce eram poziționată cu spatele la el.

– Domnișoară? m-a atenționat un profesor de pe hol. Cred că domnul din spatele dumneavoastră...

– Stați liniștit, ajunge virgină acasă, a răspuns tipul fără nume, lăsându-l pe domn cu gura căscată.

Am pufnit zgomotos și mi-am continuat drumul până am reușit să ies din facultate, în loc să mă duc la etajul 2. M-am întors brusc, frustrată.

– Care e problema ta?!

Zâmbetul i s-a mărit, accentuând cutele jucăușe de sub ochi și proeminența obrajilor trasați copilărește. Mi-a întins sticla furată mai devreme. Am oftat, și i-am smucit-o din mână. A început să râdă. 

– Ce e așa amuzant? am întrebat printre dinții încleștați. 

A continuat să zâmbească, privindu-mă fix în ochi, fără niciun ocoliș. Ăsta e căutător de suflete?

Am oftat din nou, pentru că, serios, chiar era o glumă de care nu mă prindeam. M-am întors pe călcâie, cu gândul să intru naibii înapoi în facultate și să merg la al naibii curs de Modelaj și să scap naibii de cel care rânjește fasolea la mine încă de luni. 

– Faptul că îți place de mine e foarte amuzant!

A venit vremea să mă întorc din nou pe călcâie, cu scopul de a-l pocni naibii în bot. M-am abținut. 

Îl iubesc pe Niall, era să spun, dar, evident, m-am abținut.

– Mai spune-o o dată, am amenințat, privindu-l cu ură.

Și o să ajungi călcat de mașină la viitoarea trecere de pietoni.

Respirația lui fumată stătea la 10 centimetri cu indulgență de fața mea, pronunțând zâmbetul mare și larg de la apropiere. Ochii i-au adoptat o postură îndulcită.