Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul XX

Nu știu cum am adormit aseară, dar cert este că m-am trezit cu o durere îngrozitoare de cap care nu a scăzut nici după trei pastile luate în grabă, nici măcar acum, și anume la ieșirea mea din facultate - care, dacă tot suntem la capitolu ăsta, e absolut minunată!

Cursurile au trecut repede. Nu am vorbit cu nimeni toată ziua, probabil arătam ca o maimuță plouată cu pungi megatonice sub ochi, cu fața umflată și roșie, cu trăsături pe care nu le-am putut ascunde sub tone de fond de ten pentru că ghici cine m-a grăbit azi-dimineață, și totul, oh, crede-mă, devenea mai iritant ca Harry atunci când ai simptome premenstruale. Crede-mă.

Am oftat lung, îndesând dosarele și fișele în geanta mega-spațioasă de la braț, înainte să dau piept cu ploaia.

Doar dă-mi o pauză, viață, okay? Doar 5 minute dă-mi voie să zâmbesc știind că acasă mă așteaptă un iubit zâmbăreț, care mă va primi cu brațele deschise. Oh, stai, dar a fost destul de clar azi-noapte că nu mă vrea în viața lui. Sau hei, dă-mi un frate care să mă sune și să mă întrebe cum mi-a fost ziua. Pardon, e prea ocupat, stă în Scoția, are de lucru, are de făcut machete și desene complicate pentru Arhitectură, fiindcă trebuie să ajungă cineva în viață. Sau măcar, ce zici de niște părinți pe care să-i pot suna când sunt în situații de genul ăsta, sau în brațele cărora mă pot ascunde plângând, sau la care pot alerga cerându-le ceva, chiar dacă e vorba de un simplu umăr. Oh, dar stai, sunt morți amândoi.

- Bau! am auzit, iar mintea mea a început să radieze brusc.

Oh. Mersi... viață.

- Lev! am strigat, în timp ce un zâmbet entuziasmat mi s-a lărgit pe față.

A făcut în aer o mișcare cu mâinile, fluturându-le deschise la nivelul pieptului, ca și cum ar urla „mâini de jazz!" dar s-a întors înapoi la seriozitate la o distanță de câteva secunde.

- De ce ești tristă? a întrebat, strâmbându-se.

- Nu sun-... hei, tu citești minți?

M-am încruntat, suspicioasă, dar Alexander doar a râs.

- Nu, doar citesc priviri și gesturi. Cum ar fi... faptul că ochii tăi nu zâmbesc. Sau că oftezi fără să-ți dai seama? Sau că te auto-îmbrățișezi chiar acum, și pun pariu că nu realizezi asta!

Woa.

Mi-am smucit mâinile împreunate la piept, scuturându-le de câteva ori. Nup, chiar nu mi-am dat seama.

Am început să ne deplasăm către... nu știu către ce, fiindcă nu cunoșteam campusul. Dar mă încredeam în Alexander.

- Deci?

Să îi spun? Mmh.

- Doar îmi... aminteam de ai mei, am mințit... pe jumătate, mușcându-mi buza.

- Oh, te rog! Data viitoare când vrei să minți, nu-ți mai freca ceafa, nu mai privi în dreapta, și nu-ți mai mușca buza. Okay?

M-am întors către el, șocată.

- Dumnezeule!

Iar el, ca de obicei, a început să râdă.

Și atunci a început istorisirea.

I-am spus tot, iar răspunsul lui a fost destul de simplu:

- O să fie bine.

Și tu, Lev? Și tu?

Acum chiar m-am asigurat că ușa era încuiată.

Casa era goală. Harry, Kate și Beatrice erau la părinții lui, din câte am înțeles pentru o cină în familie... sau ceva de genul. De Zayn nu știam nimic.