Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul XXVIII

Am bătut de două ori în ușă, începând să mă bâțâi impacientată de pe un picior pe altul în fața apartamentului. Am stăruit cu încă o bătaie. În scurt timp, am fost nevoită să mai insist cu una. În cele din urmă, mi-am scos telefonul din geantă, verificând ultimele 6 apelări nepreluate și cele 3 mesaje trimise în vânt. 

Ultima dată am vorbit aseară, când mi-a spus că azi are treabă în garaj. Am trecut și pe acolo. Am trecut și prin parc, pentru orice eventualitate. Am plătit minutele de staționare ale taximetristului la singurul mall la care merge, unde l-am căutat în singurele magazine și supermarketuri în care calcă. L-am căutat peste tot! 

Când eram pe cale să fac cale întoarsă și să-mi chinui mintea cu alte locuri în care s-ar putea afla, ușa mi s-a deschis în față, tânărul nestatornic stând în haine uzate și largi în prag, purtând niște ochelari cu care îi stătea ciudat de bine prin care încerca să-și scarpine ochiul drept. A renunțat la gest pentru a-și ridica ambele sprâncene, tocmai în semn de uimire – e cert că nu mă aștepta. 

Nu sunt sigură dacă am făcut o față speriată sau intimidată, dar mirarea i-a dispărut de pe chip, iar el s-a dat din ușă în semn de invitație înăuntru. Am acceptat-o. 

Și am dat ochii cu un apartament modest, contemporan amenajat, în culori vii, dar nu țipătoare, în care numărul tablourilor bate numărul florilor... și cu un cățel fluturându-și răzleț coada pufoasă în fuga către mine. Nu după mult timp petrecut mirosindu-mă a început să sară ca un arc, continuându-și ritmul cozii, dar în același timp umplându-mă și pe mine de păr alb de animal.

Alexander a rânjit, aplecându-se către micuț:

– Bellona, ia-o ușor, a spus.

Însă „micuțul” și-a continuat războiul, de data asta cu brațele opozantului care l-a sechestrat. 

Înaintând, într-o cameră mică, dar extrem de spațioasă, am zărit o carte deschisă, lăsată cu fața în jos pe canapea, pe care am apucat să o pescuiesc înainte să fiu politicos îndemnată să iau loc. Când m-am uitat la numărul paginii, mi-am amintit că Lev îmi rostise numele. Dar nu vorbea cu mine. Stai puțin...

– Mi-ai pus porecla după numele cățelului tău?! m-am revoltat aparent supărată, dar imediat începând să râd. 

Alexander a lăsat fiara blănoasă pe covor, ridicându-și o sprânceană în timp ce zâmbetul i-a pierit de pe buze. Ghemul de puf și-a repezit limba, evident, la mine, dar eu eram mai preocupată de schimbul lui Lev de atitudine.  

– Nu știu dacă ar trebui să iau întârzierea ca pe oboseală sau frământare. 

Iar eu nu știu dacă ar trebui să iau faptul că încă mai cred că Lev face unele lucruri pur și simplu, fără motive ascunse, ca fiind îngrijorător... având în vedere de cât timp suntem prieteni. 

– Deci... cât ai dormit azi-noapte? a oftat.

Dar știu că măcar am învățat să-i parez genul dacă-răspunzi-dovedești-că-te-cunosc(-mai-bine-decât-te-cunoști-tu-pe-tine): 

– Oh, dar oboseala nu se măsoară în orele nopții! Tu nu știi că oboseala-

– Se măsoară în greutățile zilei, bla, bla, am înțeles. Atunci de ce ești frământată? 

Mi-a luat puțin să-mi gândesc răspunsul:

– Nu știam că ai un cățel cu numele meu. 

– O cheamă Poof, dacă asta te liniștește.