Dragoste la Mâna a Doua

Epilog I

Perspectiva lui Kaleike:

Am tras puternic aer în piept. Ăsta e momentul. Trebuie să o fac. Trebuie să mă adun. Concentrează-te, Kale.

Deși în culise, auzeam mult prea clar mulțimea cum aclamă impacientată... impacientându-mă și pe mine. Mi-am verificat ținuta. Voalul fustei lungi și transparente cădea provocator dedesubtul crop top-ului mulat și negru. Poate ar fi trebuit să port ceva mai... comod?

Mai aveam și tocuri, platforme!...

Când mă plângeam de emoții, Ed mă încurajase călduros:

– Pur și simplu, fii tu. Vei fi minunată.

Oftasem.

– Mi-ar plăcea să fii și tu acolo cu mine.

Un zâmbet i-a dansat pe buze – acele buze dulci care mi-au sărutat ulterior fruntea.

– Voi fi, iubito.

Pe moment, vorbele lui sunau mult mai liniștitoare decât în prezent.

Amintindu-mi unde mă aflu (de parcă mai era nevoie), mi-am scuturat capul, înlăturând orice gând negativ cu privire la vestimentație. Nu. Am așteptat toată săptămâna să port hainele astea. Sunt îmbrăcată cum trebuie. Mă voi descurca de minune. Îmi voi cânta noul album și, ca la toate celelalte concerte, am un singur scop – să mă simt bine, făcându-i pe ceilalți să se simtă bine. Da. Mă descurcam la asta.

Apucând hotărât în mână gâtul chitarei mele cu abțibild lăbuță de urs (Ed era într-adevăr acolo, cu mine), mă pregăteam. Eram pregătită. Auzeam strigătele mulțimii. În dreapta mea, operatorul mi-a făcut semn și mi-a înmânat microfonul. Ușile s-au deschis, urletele erupând. Am intrat pe scenă. Îmi strângeam instumentele din mână de parcă viața mea ar fi depins de ele – într-adevăr, așa era.

Ochii mei au dat de un stadion impetuos, gigantic, masiv, arhiplin care se afla acolo pentru mine, pentru vocea mea. Care era centrul de interes al ecranului, care anunța toată sala venirea mea miraculoasă? Chipu-mi zâmbăreț, evident. Un ropot de bucurie și extaz a erupt dinspre public, transmițându-mi necontenit energie.

Mi-am cuplat chitara la boxe, salutând lumea. Vocea-mi emoționată a reușit să renască pe prima melodie, încurajată de ovații haotice care încercau să îmi însoțească tonul. În curând, veșnicul „mă aflu aici pentru a vă delecta, iar voi vă aflați aici pentru a fi delectați,” a deschis seara.

Reușeam, prin oscilații ale tonului și ale intensității, să mă eliberez de agitația interioară. Cântam melodia... acea melodie. Cântam prima melodie pe care am compus-o cu Ed, atunci, în Germania. Prima noastră melodie, cea care a făcut milioane de ascultări și care ne-a adus, în prezent, unde suntem.

Nu-mi vine să cred că au trecut patru ani din acel moment. Nu-mi vine să cred că am 26 de ani și o muncă de patru ani sub lupa industriei. Nici nu mi-aș fi imaginat, acum patru ani, unde aș putea ajunge. Nici nu mi-aș fi îngăduit să sper, acum patru ani, la acea noapte care a schimbat totul.

Mă simțisem profund rușinată în momentul în care Ed, marele și binecunoscutul star londonez, pășise în reședința mea umilă, ponosită, modestă, veche, unde tapetul stătea să cadă, iar patului îi lipseau două scânduri... îl privisem cu emoție când s-a apropiat de birou – cea mai nouă și dezordonată piesă a mobilierului – și mi-a revizuit schițele de cântece. Iar cu acel „Vreau să înregistrăm împreună o melodie” a reușit să-mi schimbe viața. Bine, probabil noi doi ne-am fi îndrăgostit oricum, iar viața mea ar fi fost, în consecință, total dată peste cap. Dar aici vorbesc de planul profesional.