Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul XL

Perspectiva lui Louis:

Mă simt apăsat.

Sorbind anevoios din filtrul celei de-a treia țigară pe care o consum în dimineața asta – aveam nevoie de o pauză – privesc fascinat neprihănirea iernii în Germania. Albul cufundă orașul ăsta în aceeași manieră în care negrul îmi cufundă interiorul: clar, exploziv, și războinic.

Dar eu mă simt sufocat, strivit, strangulat. Inima mea, claustrofobică, se zărește cu groază între pereți repezi care o cufundă într-un întuneric morbid. Printr-o crăpătură se ivește câte o sclipire de lumină care-mi permite o oarecare adaptare la întunericul absorbtiv, dar e intermitentă. Uneori e mai puternică; alteori, slăbește, și mă lasă singur în fața confuziei pe care nici nu mai știu cum să o ascund.

Ce, cine este această sclipire? Încă nu sunt sigur, sper doar că are intenții bune cu sentimentele mele, fiindcă ceva îmi spune că întunericul din mine începe, încet-încet, să se îndrăgostească de lumină.

Am simțit, în rădăcina gâtului, o prezență rece, de gheață, care m-a trezit automat. Întorcându-mi capul, am văzut niște plete aurii cum își odihneau bărbia pe umărul meu dezgolit de geacă, privindu-mă cu ochi mari. Mi-am readus atenția către orizont. Era doar Amy. Mi-a luat atent țigara dintre degete și, din instinct, nu m-am opus, n-am avut nicio reacție atunci când blonda și-a strecurat-o printre buze, înlocuind spațiul gol din palma mea dreaptă cu propria ei mână dreaptă.

Gestul părea atât de intim, și totuși atât de natural, venit din partea persoanei a cărei atingere o tot visez (încă nu sunt complet sigur dacă e reală) de câteva zile întruna. Am știut dintotdeauna că ceva se întâmplă atunci când sunt pus în aceeași cameră cu Amelie, dar n-am crezut niciodată că o să ajung să îi compar afecțiunea cu a iubitei mele, a „iubitei” mele care niciodată nu mi-a aprobat fumatul, și niciodată nu s-a abținut din a-l defăima vehement, în ciuda deranjului pe care știe că mi-l aduce prin asta.

În schimb, miniona căreia îi sunt sprijin acum pare că mă acceptă așa cum sunt, așa cum vin, la pachet cu știute și neștiute pe care încearcă să le afle. Ca urmare, între timp, Amy și-a îndepărtat țigara de buze cu mâna liberă, suflând fumul ținut în piept în văzduhul deasupra noastră, apoi a revenit la poziția inițială. Nu am idee de ce simte nevoia să fumeze, din moment ce nu îi este obicei. În orice caz, de la o vreme, nu mai pare Amy a lui Niall. Tocmai de aia nici nu mă sfiesc să o apreciez lângă mine – fiindcă știu că nu îi mai aparține lui, încă de mult timp. 

Atunci, problema pare ca și rezolvată – spune-le tuturor ce simți și termină odată toată șarada asta cu sentimentele. Dar e mai complicat decât atât. Cine-mi dă confirmarea că Amy îmi împărtășește sentimentele? Oricum, relația mea cu Eleanor nu mai poate fi lungită mult. Indiferent de ce vor hotărî Amelie și Niall, eu știu că nu-mi mai găsesc locul unde sunt acum, iar căutarea fericirii am început-o încă demult, de când am realizat că Eleanor nu mai este suficientă, fiindcă sentimentele pentru ea încep să pălească (sau poate n-au fost niciodată prea puternice). Și am rămas, totuși, precum mulți alții, în rutina în care mă aflam – o relație stabilă, de care ești sigur că nu se va destrăma, și care îți aduce arareori mici momente de spontaneitate. Am crezut că așa ar trebui să fie, până am realizat că de fapt, o adevărată iubire te consumă și te hrănește în același timp. Acele momente dese de singurătate pe care le simțeam – acelea n-ar trebui să existe într-o relație funcțională. Probabil subconștientul meu a observat lucrurile astea cu mult timp în urmă, dar e dificil să te concentrezi pe un amănunt atât de mărunt și de care nici n-ai îndrăzni să te îndoiești, atunci când toată lumea trage de tine să ai grijă de „lucruri mai importante”.