Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul III

Amy a țâșnit de pe scaun direct în brațele mele, suspinând puternic în umărul meu. Primul meu instinct a fost să gem, fiind luată prin surprindere, dar m-am abținut. În schimb, mi-am înfășurat brațele în jurul micuțului corp al celei mai bune prietene ale mele din copilărie. Pe ei îi aveam, acum că Zayn nu era aici. Am încercat să mimez un mic zâmbet pentru toți ceilalți care mă priveau atât cu uimire, cât și cu veselie... veselie. De ce veselie? De ce sunt veseli?

Pe rând, toți s-au ridicat în picioare, părând că fac armata în fața mea. Tot pe rând, s-au apropiat șovăielnic, încercuindu-ne îmbrățișarea în timp ce Amelie încă mai suspina în strânsoarea mea. Au apărut câte unul, de peste tot, învăluindu-mă într-o grămadă. Ed s-a apropiat în special de mine, în ureche strecurându-mi-se șoptit cuvintele:

 – Te iubim, Annabelle, care mi-au înmuiat inima de-a dreptul.

Am zâmbit trist, realizând că mai tare nu-mi pot lărgi colțurile gurii, și m-am lăsat purtată de aceleași șoapte repetate: Îmi pare rău, sau Ai grijă, micuțo. Ironia face ca eu să fiu cea mai mică din toată gașca, și tot eu să fiu prima care tinde spre maturizare – referindu-mă la mariaj și familie. Viața mea e un paradox total.

Nu știu cât a durat mai exact îmbrățișarea aia, în care se auzeau suspine și plânsete în special, dar când s-a spart, într-un final, m-am trezit căzută pe un scaun la nimereală, cu capul în palma sprijinită pe mânerul drept, așa încât să-i cuprind pe toți cu privirea.

– Ești o eroină, știai? m-a întrebat calm Kale, mâna fiindu-i puternic strânsă de Ed, care aparent, a auzit încurajarea.

Mi-am întins sprâncenele în mijlocul frunții, holbându-mă la ea.

– Chiar crezi asta?

Îmi simțeam nasul plin și usturimea din ochi părea că nu vrea să renunțe, căci mă făcea să clipesc de prea multe ori. Kale a încuviințat încet din cap, strângându-mi capul la pieptul ei într-un gest matern. Amy mă privea cu ochii umflați, mari, cu un zâmbet trist gravat pe buzele ei potrivite în timp ce strângea mânerele scaunului pe care stătea.

Cine erau unchii fetiței mele? Ei. Cu toții. Nici nu știu cum am putut alege un singur naș, dar în orice caz, nu-mi pare rău că acela era Harry, alături de Katherine. Și vorbind despre el, nu știu nici cum o să reușească cineva să-l scoată din ceea în ce aparent a căzut, când Kate are destul de multe pe cap. După ce și-a pierdut mama din cauza cancerului anul trecut, după ce a fost respinsă de tatăl ei în New York, care acum are doi copii micuți, viața lui fiind refăcută, o are pe Beatrice, surioara ei de 7 ani pe care trebuie s-o crească. Harry a promis să ajute, cum a și făcut până acum, dar fiind așa...

Mi-am tras nasul, înconjurând camera cu privirea.

– Știe cineva ceva de Zayn?

Privirile li s-au întristat instantaneu, ca și cum aș fi apăsat pe un întrerupător. Eram nedumerită, iar partea cea mai urâtă era că eram singura nedumerită în camera aia.

Ce știau ei, iar eu nu? Ce nu mi-a zis James?

Privindu-l, i-am văzut capul plecat, cu ochii îngropați în palmele pe care și le frământa în poală, agitat. Și-a trecut rapid mâna prin păr într-un gest agitat, și am hotărât să nu persist, deci mi-am întors privirea către ceilalți. Louis și-a dres glasul, răspunzându-mi cu vocea tăiată pe jumătate:

– E la capelă...

Unde ar fi trebuit să fiți și voi acum, am completat în mintea mea. Deci James nu mi-a ascuns nimic. Dar atunci, ce? De ce se comportau ciudat?