Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul VIII

Eram într-un bar.

Eram cu Zayn într-un bar londonez, de mare fiță. Am fost târâtă de el, pe motivul că „ar fi plictisitor fără mine”. Nu-mi amintesc să fi băut mai mult de două pahare de tequila, în premieră pentru mine. Și nici nu intenționam să beau mai mult, odată ce am realizat cât de încețoșat părea totul în fața mea.

Zayn râdea. Eram obișnuită cu acel zâmbet. Eram obișnuită cu modul în care dinții lui mulează perfect buza de sus, cum limba se întrezărește subtil și jucăuș prin albeața danturii, cum obrajii i se ridică măreț, formând cute adorabile dedesubtul ochilor, pronunțând ciocolatiul pe care-l savuram în fiecare moment din privire. Întorcându-și privirea către mine, sunetul spart s-a oprit, dar zâmbetul a rămas ca o umbră a glumei de mai devreme plastifiat pe chipul său angelic.

În scurt timp, zâmbetul i s-a îndulcit, fără a lăsa amuzamentul printre fericire. Îl vedeam. Era fericit, dar nu era din cauza glumei. Și nu realizam, dar tot studiul meu a fost făcut cu un zâmbet timid furișat printre buze, pe care se pare că l-a observat.

Cu o mișcare circulară, mi-a mângâiat coapsa acoperită de materialul blugilor, continuând să-mi zâmbească. Apoi s-a aplecat peste genunchii mei îndoiți în poala lui (gest făcut la cererea sa, ca să „stau confortabil”) și mi-a sărutat dulce fruntea, ca o dezmierdare. I-am prins mâna de pe piciorul meu, strângându-i-o puternic în timp ce i-am cules un sărut stângaci pe obraz.

M-am trezit... în camera de oaspeți.

Totul era încețoșat în fața mea, de parcă băuturile din vis erau reale.

... Și sincer mi-aș fi dorit să fie. Mi-aș fi dorit să le simt din nou.

Mi-am scuturat capul, frecându-mi insistent fața și apoi încercând să clipesc cât mai des, pentru a descifra imaginea din fața mea. Un sunet enervant mi-a bruiat orele de somn. Găsindu-mă trează, am realizat că era vorba de ușă. Cineva bătea în ea, ... cu picioarele cred. Am început să străbat distanța, dar m-am împiedicat de scaunul pe care nu mi-l aminteam în mijlocul camerei când am aranjat-o în drumul către portal.

Când am pășit în casa asta cu gândul să mă stabilesc, stăteam în cameră cu Harry. Era vorba de o săptămână, săptămână în care mă simțeam prost că-i foloseam hârtia igienică lui Zayn. Cu timpul, după ce ne-am întors dintr-o excursie de Crăciun în Germania, excursie de pe urma căreia eu și Zayn am profitat să ne mărturisim sentimentele, mi-am dus lucrurile în camera lui, unde au rămas până acum... trei zile. Dar nu pot dormi în acea cameră, e plină de amintiri.

– Annabelle, deschide ușa! insista cineva, sunetul și bătăile întețindu-se cu cât mă apropiam și eu de ea.

M-am împiedicat de încă o chestie de pe jos, ce Dumnezeu o fi fost, înjurând printre dinți, și m-am grăbit anormal de rapid să descui ușa cu mâinile pline de vânătăi care dureau al naibii de tare. Dar nici n-am apucat să pun mâna pe clanță, că a zburat deschisă, trântindu-mă în fund, pe jos, și trântindu-se chiar ea de perete. S-a spart o vază.

Ed stătea în fața mea, cu pumnii încleștați pe lângă corp și picioarele îndeajuns de desfăcute cât să mă facă să înțeleg că era o poziție de atac, cu o figură plină de ură și exasperare pe chip. A scrutat camera ca un fulger, întorcându-și privirea către mine când a fost sigur că nu era nimic amenințător în jur. Ochii i s-au înmuiat, urmați de mușchi, expresie facială, și abia atunci mi-am dat seama cât de tare mă...

Durea fundul.

Și m-am aprins.

– Fir-ai al naibii, Ed! Ce rahat s-a întâmplat cu tine?! am tunat, încercând să mă ridic de pe jos cu brațele, dar găsind acțiunea imposibilă și... dureroasă.