Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul XXXIII

Ne-am cărat bagajele proaspăt pescuite de la cală până la ieșirea din aeroport, în rând cu taxi-urile al căror număr a scăzut considerabil – datorită lipsei de călători cauzate de problema recent apărută în legătură cu zborurile. Zayn a fluierat franțuzesc unul, șoferul ne-a întâmpinat cu o față plouată dar cu brațele deschise, ne-a așezat migălos valizele în portbagaj și s-a făcut comod înapoi în mașină alături de noi, primind comanda. Presupun că Zayn i-a dat adresa la care voiam să ajungem, iar taximetristul a pus numaidecât mașina în mișcare.

Aș fi vrut să întreb și de o recomandare de restaurant, de vreme ce stomacul meu îi cânta lui Zayn serenade nu atât de romantice pe cât aș fi vrut... evident, neauzite... În schimb, mi-am ținut gura închisă, gândindu-mă că e preferabil să întreb la recepția hotelului către care ne îndreptam, decât pe un șofer de taxi.

M-am lăsat pe spate și mi-am acordat atenția luminițelor sclipicioase ale Bruxelles-ului, bălăngănită de mașina galbenă în care răsuna profund tăcerea. Motorul era singurul care se încumeta să scoată vreun sunet ambulant. Mi-am încrucișat încheieturile deasupra genții care-mi stătea în poală, mai mult auto-îmbrățișându-mă. Eram fericită. Eram fericită că aveam parte de o reușită. În urma zilei de azi, eu și Zayn ne reapropiam căile, fiindcă lăsam ura în urmă... sau măcar o foloseam ca un auxiliar în reapropierea noastră.

Era aproape miezul nopții, iar eu mă aflam într-un taxi alături de el, zâmbind involuntar cerului întunecat care-mi surâdea la rându-i. Mașina ne legăna domol, iar prezența lui îmi îmbrățișa inima înfrigurată, umplea singurătatea pe care-o simțeam într-un oraș total străin.

Vrând să-i privesc chipul, mi-am mutat privirea pe oglinda retrovizoare din partea copilotului. Instantaneu, ochii mi-au pătruns adânc într-ai lui, iscând un fulger scurt înăuntru-mi care m-a făcut să-mi smucesc jenat cadrul înapoi la obiectele necuvântătoare, cele incapabile să-mi incendieze sufletul.

Mi s-a părut, sau chiar mă privea? Curioasă, am încercat să-mi readuc atenția, în căutare de răspunsuri, și poate de intensitate. Însă am fost dezamăgită. Privirea lui era acum concentrată în planul exterior, dincolo de parbriz.

Mă întreb ce simte înăuntru. Pe față i se citește clar oboseala, dar parcă acum e iluminată de altceva... îmi pare iluminată de un strop de... speranță?

Înainte să mă cufund înapoi în gânduri, mașina și-a oprit motorul, iar Zayn s-a contorsionat, vârându-și mâna în buzunarul de la spate probabil căutând o hârtie de 20 de euro pentru șofer, ceea ce m-a făcut să realizez că am ajuns. Mi-am permis să părăsesc vehiculul odată ce și ei și-au deschis portierele și s-au îndreptat către portbagaj. M-am întins îndelung, ca după un drum lung de 5 ore, și am privit îndelung clădirea în fața căreia am fost aduși. Enormă, puternic luminată, impozantă, putea doar să-mi aducă gândul la un hotel de lux, așa cum eram absolut sigură că va arăta înnoptarea noastră.

Nu mă încălzea cu nimic faptul că m-aș putea desfăta total cu răsfățurile date de nivelul a 5 stele, știam doar că Zayn își aruncă banii degeaba. Se spune că „evident” că membrul celei mai cunoscute trupe pe plan mondial nu-și poate aduce consoarta la orice motel amărât de la periferia orașului, dar nu am fost niciodată de acord cu această frază. Starea de bine nu e adusă de locul unde te afli, iar fericirea nu se împarte în centrul și periferia orașului, ci ține de interiorul profund din fiecare persoană, dar parcă acum sclipirea artistică a orașului îmi oglindește speranța din suflet, intensificând-o pe nesimțite.

În sfârșit, am intrat înapoi în posesia catrafuselor, care au fost imediat luate în primire de valeții hotelului, și ținute în jurul nostru pe tot parcursul drumului până la recepție. Ajunși acolo, Zayn a discutat fugitiv și plictisit, după care și-a întins cardul, pașaportul, a trecut prin formalitățile necesare ale actelor deloc importante pentru clienți, a apucat o cheie – una singură! – din mâna recepționistei și ne-am regăsit, într-un final, stând în lift, alături de un angajat care ducea căruciorul cu bagaje și care încerca să se decidă dacă trebuia să ajungem la etajul 5 sau 50. Împrăștia cu siguranță un aer tare cultural.