Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul VII

Perspectiva lui Katherine:

Slujba înmormântării nu a durat, în definitiv, prea mult. Deși momentele păreau ore, din cauza atmosferei morbide care presa, presa și tot presa pe emoțiile noastre. Dar când s-a ajuns la groapă, am realizat că lipsea ceva. Cei doi logodnici lipseau, iar părinții lui Zayn s-au împotrivit alarmant la îngroparea lui Andrew fără fiul lor... sau nora, de față.

După modelul înmormântării mamei, am lăsat-o pe Beatrice acasă și de această dată. Poate în mod normal, acum aș fi fost bucuroasă, văzând câtă agitație e împrejurul meu, însă la tot ce mă pot gândi în acest moment este acel creț a cărui figură mi se deșiră de fiecare dată când îl observ în față. Plânge. Dar nu numai că plânge, ci se consumă. Iar eu nu am idee când o să rămână fără lacrimi. M-a respins de trei zile, din ziua accidentului. Am avut doar un minut la dispoziție să-l întreb ce s-a întâmplat, îmbrățișându-l, până să-mi iasă lacrimile în față ca un zid protector în jurul sufletului său. Îmi doresc din tot sufletul să-l ajut, să-l scot din starea lui depresivă din care aparent nu mai iese de trei zile încoace, și cred profund că Beatrice ar ajuta măcar puțin.

A durat o oră să fie găsiți Zayn și Belly, și niciunul nu era într-o stare perfectă. Annabelle era plânsă, avea trăsăturile distruse de suferință iar Zayn avea o figură impasibilă pe care n-am mai văzut-o de când... a revenit în oraș pentru înmormântarea lui Alice.

Nu mi-a surâs ideea de a plânge astăzi, dar fiind stârcită ca o sardină în suferință și tristețe, am simțit chiar eu marea pierdere și nu mi-am putut stăpâni lacrimile, într-un final. Însă lângă mine nu era nimeni. Nici mamă, nici tată, nici soră, nici frate... nici Harry. Îmi doresc să spun că nici nu trebuie, dar numai eu știu cât m-ar fi ajutat o îmbrățișare, numai pentru simplul fapt că îl vedeam pe Harry în acea stare care mă tortura indirect.

Când am ajuns la mașini, în parcare, fiecare stătea cu părinții sau rudele venite, luându-și rămas bun, ori cu părinții răposatului, prezentându-și, pentru a milioana oară „sincerele condoleanțe”. Îmi părea rău că și Belly și Zayn erau sufocați, acum mai mult ca niciodată, de gura tuturor. Îmi părea rău că vedeam în stânga și în dreapta numai fane obsedate care fie râdeau, fie plângeau și se îmbulzeau în garduri sau gardieni.

– Harry!

Mi-am întors capul la interlocutorul strigătului. Era un văr, fin, naș, habar nu am din familia Styles. Gemma și Harry și-au ridicat amândoi capetele deodată cu mine, oglindindu-mi expresia nedumerită.

– Crezi că ești în stare să conduci?

Crețul s-a crispat brusc, în timp ce Gemma arăta de parcă l-ar fi compătimit pe intrus. Înainte ca iubitul meu să poată face sau spună ceva pe care l-ar regreta mai târziu, am intervenit fără să mă gândesc de două ori.

– O să conduc eu, e okay.

Tipul mi-a aruncat o privire întrebătoare, probabil căutându-mi numele pe frunte sau ceva de genul, dar s-a prins de idee în scurt timp, rezumându-și răspunsul la a încuviința din cap și a pleca.

– Nu ai carnet de conducere, m-a trezit aspru cineva din stânga – sau dreapta – mea.

Întorcându-mă brusc, l-am observat pe James înfățișându-se în fața mea cu un semizâmbet fals pe față. Dar ultima picătură de politețe i s-a șters de pe chip în următoarea secundă, de parcă ar fi avut o revelație bruscă. James și-a trecut mâna prin părul stufos și dezordonat, lăsându-mă să procesez singură ce era posibil să gândească.

– Îmi cer scuze, Kate, cu toate astea am uitat că cei din familia mea nu sunt singurii care au nevoie de consolări.

Oh.