Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul XLIII

Perspectiva lui Zayn:

– AAAA DUMNEZEULE MARE ZAYYYN!

Piciorul mi s-a înfipt pe accelerație, mașina propulsându-se în nebuloasa intersecției al cărei semafor tocmai mi-a permis să mă deplasez.

– Respiră iubito, suntem aproape, am încercat să sun cât mai liniștitor posibil, deși interiorul meu ardea de nerăbdare și frustrare că n-am puterea să ne teleportez la spital.

De pe bancheta din spate, Anne și-a întins mâna, apucându-mi umărul și strângând atât de tare încât chiar durea. Miorlăia suferind sunete de variații înalte, sufocându-se în aerul pe care-l trăgea cu lăcomie în piept și uita să-l dea afară.

Dumnezeule, ni se spusese că va fi mai ușor de-atât!

– Respiră, vom fi bine, am rostit impacientat, luând ultimul viraj, în parcarea spitalului.

Am călcat frâna în cel mai apropiat spațiu liber și am tras-o pe cea de mână fugitiv. Am părăsit imediat automobilul, grăbindu-mă să deschid portiera din spate, unde din ochii strâns închiși ai lui Anne șiroiau râuri de lacrimi. S-au deschis brusc, privindu-mă speriat, ca și cum n-ar ști unde se află, ca și cum durerea ar fi pus stăpânire pe mișcările ei, făcându-le inconștiente.

– Haide, am răsuflat deodată, știind că încă trebuie să mă grăbesc, că încă nu s-a terminat șarada.

Brațele ei s-au întins orbește către mine, agățându-se de gâtul meu în timp ce am tras-o fără pic de efort din mașină, urmând să trântesc portiera, astfel blocând automat jeep-ul. Adrenalina pusese stăpânire pe mine cu mult timp în urmă, din momentul în care am auzit acea primă afirmație, „Trebuie să ajungem la spital”. Întorcându-ne către intrarea spitalului, am încercat să îi susțin greutatea corpului în mișcare, dar pașii lui Anne erau mai gelatinoși ca jeleurile. Am renunțat și, în miorlăielile și pufăielile ei intermitente, i-am ridicat trupul neînțeles în brațe, mărind pasul și încercând să n-o iau la fugă către clădirea masivă din față.

La mai puțin de doi metri de intrarea spitalului, ușile din sticlă străvezie au sărit de-o parte și de alta, pe ele zorindu-se doi asistenți care ne zăriseră, urmați de o altă soră care împingea anevoios o targă. Curajoasa Anne a mea mi-a fost luată din brațe și pusă pe acel pat portabil care părea al naibii de inconfortabil.

– Are nevoie de ajutor, i-am suflat tremurat unuia dintre asistenți, care a dat din cap, părând că știe exact ce are de făcut – contrar mie.

Fără să mai spun altceva, i-am urmat pe holurile acelea lungi și albe, în timp ce strângeam cu putere mâna ființei întinse pe targă. Priveam cu duioșie cum își dă sufletul din ea, răsuflând sacadat și scoțând sunete înfundate. În fundal, vocile se ridicau alarmate pentru un doctor. Nu după mult timp, targa a împins două uși care s-au deschis în laterală, mâna pe care o strângeam s-a pierdut în aer iar eu am fost blocat de un zid de lemn fără mâner.

Brusc, rămăsesem singur. Am privit în jur – haosul extern dispăruse, iar totul se desfășura în limita normalului. Doi asistenți cu clipboard-uri în mâini au ieșit din încăperea în care Anne tocmai fusese introdusă, ciocnindu-se de umărul meu dar mergând mai departe. Spunând „Îmi pare rău de ea,” mi-au oprit protestele și mi-au pironit atenția pe camera de lângă mine, în căutarea logodnicei mele. Se presupunea că trebuie să se desfășoare o naștere acolo, în o sală de operații, dar... nu. Era un salon. Mi-am proptit palmele pe ușă, observând cu stupoare manșetele elegante ale costumului cu care eram îmbrăcat. Dincolo de ușă vedeam un pat de spital pe care o tânără suptă de viață, cu pielea învinețită în porțiuni mari la vedere, dormea profund. Ceva lipsea în mintea mea. Mi-am mijit ochii... picioarele împleticindu-mi-se în spate când am realizat: