Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul XVI

(Vini Uehara. Vi-l imaginați ca Vini Uehara. Aveți un colaj în dreapta, la Multimedia. Studiați-l timp de un minut, două, o oră dacă e nevoie, nu știu; Doar imaginați-vi-l ca Vini Uehara)

– H-hei, m-am bâlbâit, încă simțind fierbințeală în obraji.

Voiam să scap de privirea lui copleșitoare, dar tipul și-a proptit-o rapid pe altceva și a început să umble în ghiozdanul lui mare și negru. Semăna cu al meu, dar n-avea breloc cu One Direction – nu, nu eu mi l-am pus, ci Zayn, încă de pe vremea când îl foloseam pe clasa a XII-a. Zâmbetul i-a pierit de pe buze, lăsând o vagă umbră de amuzament în urmă.

Vizavi de scaunele noastre, erau alte două cu fața îndreptată către primele. Ne aflam pe primul rând de la intrarea în vagon. Cele două scaune erau libere, avându-mi geanta întinsă pe unul dintre ele, și ghiozdanul lui pe altul. Cred că mi-a observat neînțelegerea – deși nu știu cum, pentru că nu s-a uitat la mine.

– Aici e locul meu scris pe bilet. Ai adormit pe mine înainte să mă pot muta.

M-am strâmbat, jenată, apoi m-am așezat timid pe marginea unui scaun dintre cele goale. Căutând în geanta plină de chestii nefolositoare pachetul de gumă, pentru că gustul aprig al țigării încă nu mi-a părăsit cavitatea bucală, am scos toate lucrurile de care nu aveam nevoie. Am mai înjurat printre dinți câteva blesteme la adresa porcăriilor pe care încă nu le scosesem de tot la curățenie. Dumnezeule, cât de greu e să găsești un ambalaj de orbit?!

Tipul cu față copilăroasă și trăsături subțiri a zâmbit pe sub mustăți, întorcându-și atenția pe geamul în care imaginea se reflecta perfect, fiind întuneric. Când am tras un ochi către reflexia mea, am observat că el o folosea ca un fel de oglindă pentru a mă privi. Cred că am roșit din nou.

– Toaletă, am meditat pe un glas șubred – de ce căcat am zis asta cu voce tare?

– Nu e nevoie să mă anunți, a râs pe jumătate tipul, privindu-mă ciudat.

Ciudat. Ciudat. Ciudat.

Dacă l-aș cunoaște, i-aș șterge una după ceafă.

Dar nu-l cunosc.

Băga-mi-aș.

Într-un minut eram înapoi, cu tot cu gumă de mestecat pe care o găsisem ulterior în buzunar.

Am inspirat puternic, și mi-am spus că trebuie să dețin controlul asupra corpului meu. Tipul ăla era covârșitor. Prea covârșitor pentru mine.

– Ești cumva un director a unei firme care are nevoie de un oraș întreg ca sediu?

Nu știu de ce am zis asta cu voce tare, dar a sunat ca o glumă. Trebuie să-i mulțumesc autocontrolului pentru asta.

Și oh, tipul a râs. Amuzat, nu din politețe. A râs amuzat.

– Oh, da, stai să-mi scot angajații din buzunar.

Și avea un sarcasm copleșitor de asemenea, deci nu pot lua răspunsul nici afirmativ, nici negativ.

Norocul meu că-mi place să domin.

– Păi ai putea, dacă ai o fabrică de ciocolată și ai închiriat un trib de oompa-loompa.

Un rânjet jucăuș mi s-a întins pe buze, fiind acoperit de râsul lui predominant. Sfinte, până și râsul impune putere!

Am decis să-mi iau atenția de pe el dacă nu vreau să ajung să obsedez asupra ideii. Mi-am apucat din nou geanta gigantică de mână, scoțându-mi telefonul și căștile. Am desfăcut cu greu firele care zici că erau împletite de coafeze celebre, și am pornit muzica al cărei gen nici nu-l pot denumi. Era o combinație între pop, rock și house. Mă bucuram să evadez din cușca realității, chiar dacă asta înseamnă să scap pentru câteva minute de un tip atractiv care nu întrece 20 de ani – cred și sper.