Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul XLII

„Bună dimineața!” i-am trimis fugitiv păstorului meu, sperând că e treaz. Era deja în Birmingham, fiind ultima zi din an, undeva pe la ora 1 amiază în Germania – cu o oră în plus față de Greenwich Mean Time. Stăteam singură în bucătărie, trebăluind pentru niște cafea.

James m-a invitat aseară să îi însoțesc afară, dar m-am simțit nevoită să refuz, fiind jenant să anunț omenirea că îi părăsesc în favoarea lui Alexander – pe care știm cu toții cât de mult îl adoră ceilalți – pe o pârtie, în timp ce ne distrăm cu toții. Liniștea profundă a casei îmi dă de știre că deja au plecat; iar faptul că atsmofera a devenit calmă abia pe la 7 sau 8 (cam când am reușit eu să adorm) mă anunță că nu mai e mult și se întorc. Păcat. Dar măcar capăt timp să-mi gândesc ieșirea magnifică.

Mă simt vinovată și emoționată să-mi petrec primul început de an fără ei, fără James, fără Harry, fără Zayn, ... dar cu Alexander – știind asta măcar mă liniștește. Încă mai am timp să mă răzgândesc, totuși. Aș putea să renunț la această escapadă copilărească și să rămân aici, alături de cei mai apropiați oameni pe care-i am de titlul de familie.  Lev nu m-a stresat niciodată cu nimic, mereu a fost și va fi alegerea mea când vine vorba de el, deci nu s-ar supăra, iar irosirea unui bilet plătit de avion Berlin – Birmingham nu sărăcește pe nimeni.

Dar, cumva, nu știu cum, sunt entuziasmată pentru drum. Toată viața mea s-a desfășurat în călătorii; numărul curselor cu avionul pe care le-am făcut ar avea cel puțin trei cifre – însă niciunul nu s-a simțit atât de tensionant ca acesta. Părăsesc un grup și mă îndrept către altul, și înăuntru simt o vagă frustrare, un deranj cu privire la decizia mea. Sunt sigură că prezența mi-ar fi mai bine primită alături de Alexander, dar încă îmi fac griji cu privire la ce ar spune ceilalți despre alegerea făcută. Teoretic, ar trebui să mă sprijine; practic, ...

M-am aplecat deasupra cănii de cafea proaspătă, absorbind aroma îmbietoare. Vântul care adia haotic din afară în încăperea încălzită îmi gâdila pielea, făcând-o să se strângă încercând să-și mențină o temperatură cât mai ridicată. Era o senzație plăcută. Aici, acum, îmi trăiesc ultima zi din an în Berlin cu familia, bându-mi cafeaua proaspăt făcută înainte să mă apuc de împachetat pentru a zbura la Birmingham și a-mi petrece Revelionul în stil mare cu cel mai bun prieten și gașca rebel de amuzantă și primitoare în care am avut norocul să pășesc.

Simt o prezență caldă în cameră. Străbate aerul și îmi atinge ușor coapsa. Zâmbesc în neștiință în timp ce respir aroma inconfundabilă cu care am fost obișnuită. Sunt întoarsă brusc și sărutată sălbatic, în timp ce o mână se încurcă în părul meu și una îmi explorează anevoios dedesubturile pantalonilor scurți de pijama, ridicându-mi corpul firav pe masa bucătăriei. Mă pierd. Mă pierd și mă regăsesc, savurând momentul pe care nu am mai apucat de mult timp să-l gust. Savuram aroma dimineților în care mă obișnuisem să mă trezesc, exterioară – gustativă, olfactivă, tactilă, interioară – împlinire, iubire, dorință, siguranță, și îmi doream să nu o pierd.

Senzația începea să pălească... să pălească...

Până ce un sunet sec m-a smuls din reverie. Mi-am deschis brusc ochii către buza unei căni de cafea aburinde. În spatele meu, Zayn cotrobăia vesela. La naiba. M-am ridicat deodată, îndreptându-mi spatele, stânjenită de scena tocmai imaginată și de faptul că probabil Zayn nu se aștepta să mă găsească în acea poziție, când a intrat în bucătărie.

Am încercat să falsez un mic zâmbet dar nici măcar nu mă privea, deci nu aveam cui. În schimb, mi-am întors atenția către cana mea de cafea, încercând să-mi acord zâmbete încurajatoare în interior pentru a mă salva de jena resimțită.