Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul XXXII

Am ieșit din toaleta damelor cu fruntea sus, îndreptându-mă hotărâtă către masa pe care am părăsit-o acum câteva minute. De data asta, eram sigură că Zayn nu s-a mișcat de acolo – de ce ar face-o?

Dar siguranța mi-a fost spulberată teribil când am găsit scaunele goale, pe masă zăcând smintit cele două căni băute de Starbucks. A plecat. Ochii-mi au început să rătăcească disperați prin mulțime. Mă simțeam lăsată baltă. Ca un copil mic care și-a pierdut părinții într-un loc aglomerat, mă simțeam pierdută fără el.

Am început să caut zănatic cu privirea statura neagră, înaltă, subțire, mată, comună, blugii negri, tricoul alb, adidașii Nike, jacheta uzată, ochelarii Ray-Bans, dar era de-a dreptul zadarnic.  Dacă aveam să-mi petrec așa restul timpului, cu siguranță n-am nicio șansă de a-l găsi. M-am întors panicată, cu ochii cât cepele ca să încerc să-mi reperez fostul logodnic fugitiv, și m-am izbit direct de acel tricou alb pe care-l căutam mai devreme din priviri.

– Zayn! Ce mama naibii...

Și-a ridicat amenințător un deget către mine, întrerupându-mi șirul de înjurături. Atunci am observat că vorbea la telefon.

– Est-ce que vous pouvez résoudre le problème? a pronunțat clar, prea clar, mie părându-mi-se că își împleticea limba de prea multe ori pentru a scoate un sunet. Madame, je suis déçu de votre politique! Tu sais pas qui je suis!... Mais non, s’il te plaît! Résoudre le problème immédiatement! Je te demande!

Am reușit să-mi stăpânesc instinctul de a mă încrunta când nu înțelegeam o iotă din ce bâiguia Zayn nervos în receptor. M-am întors către mulțime, observând un haos total. Vedeam mersuri înțepate, plânsete, chipuri dezamăgite, părând debusolate de căutarea unei soluții... probabil aparținând unei probleme...

– Je sais pas madame! Je m'inquiète pas! Très bien, au revoir! a salutat, apoi a închis imediat apelul, continuând să facă investigații criminalistice prin telefon.

– Îmi spui te rog ce se întâmplă? mi-am permis să întreb, confuză.

Și-a ridicat fugitiv privirea, ca și cum abia ar realiza că sunt acolo, și a părut dezamăgit, din nou, regretând nevoia de a purta o conversație cu mine.

– S-au anulat zborurile, a spus aparent nepăsător, trecându-și atenția în apoi în dispozitiv.

– Toate zborurile? am întrebat șocată, dar de data asta nici nu s-a mai chinuit să mă remarce.

Nu avea de gând să-mi răspundă. La naiba cu asta! Mi-am dezrădăcinat cu greu picioarele din spațiul său pe care îl invadasem, deplasându-mă în căutare de birouri de informații care să mă lămurească ce dracului se întâmplă. Ieșind din marginile mulțimii pe care o vedeam de acolo, din mijloc, am reușit doar să realizez că... intram într-o mulțime și mai mare. Zboruri importante tocmai fuseseră anulate, zboruri de oameni de afaceri, de excursii școlare, de cupluri în vacanță... toate, anulate. Până când? De ce?

Ajungând în rândul ghișeelor informative, eram îmbulzită de tot mai multă și mai multă lume. Evident, toată lumea încerca să înțeleagă despre ce e vorba. Mi-am verificat ceasul, era 8. Aveam 3 ore la dispoziție, rămase să rezolvăm misterul.

– Scuzați-mă, m-am adresat unui străin (cred că german) cu cel mai accesibil accent pe care-l puteam crea. Știți cumva în cât timp se va rezolva problema?

Nu cred că avea sens să întreb care era problema, de vreme ce nu aveam nicio șansă să o rezolv eu. Era mai important cât de repede puteam ajunge în Germania. Și oh, Doamne, de ce nu am luat un avion direct?