Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul XXVI

Perspectiva lui Madeline: 

Nu se poate.

Am năvălit furioasă în sufragerie, întâmpinând doi oameni „maturi” privind leneși televizorul în timp ce mângâiau un căcat de mâță care seamănă cu, ei bine, un căcat. 

– Nu aveți niciun drept! am izbucnit pițigăiat, gesticulând agresiv cu mâna dreaptă. 

Au tresărit, o secundă, dar s-au mobilizat rapid înapoi la privirile de un nivel atotștiutor de superior, calme, probabil așteptând să îmi transform săgețile în inimioare docile. Nu și acum.

– Mi-ar plăcea să știu despre ce vorbești, a răspuns buna mea mamă. Ia un loc, Madeline.

Să te ia naiba!

– Nu aveți niciun drept să-mi sechestați apartamentul! Este AL MEU! 

Și-au aruncat priviri reciproce, în timp ce a mea începea deja să se umezească. Am plecat din casa asta cu un scop, de a scăpa dracului de ei odată! De ce m-aș întoarce?

– Dragă, te poți calma? m-a întrebat tata, cu ochii lui mari și rugători pe care puteam să i-i bag pe gât dacă nu aveam tona de autocontrol necesară. 

– Trebuia tu să-ți calmezi cârnatul înainte să faci un copil pe care nu ai știut să-l crești! am țipat involuntar.

Îmi simțeam roșeața în obraji. Simțeam pânza dinaintea vederii mele. Și cel mai grav, simțeam nodul de frustrare care mă împiedica să îmi retrag cuvintele. 

Tata s-a crispat, șocat, iar mama l-a urmat. Apoi și-a dres glasul.

– Am considerat, a început repezit, că dacă tot nu stai în apartamentul tău, am putea foarte bine să îl revendicăm, din moment ce au trecut săptămâni de când ești boschetară.

Am pufnit, exasperată. Cum reușește de fiecare dată să mă calce pe nervi femeia asta?

– Au trecut cinci zile în care am stat la prieteni, mamă, nu pe stradă! Care e problema ta?!

– Problema mea, s-a grăbit, e că noi ți-am dăruit apartamentul pentru că este mai aproape de facultate și ajungi mai repede, nu ca să stai la prieteni!

– Am mai vorbit despre asta, e îngheț în văgăuna aia!

– Am mai vorbit despre asta, am pus centrală, mi-a modelat tata expresiile. 

Am pufnit din nou.

– Ești binevenită să îți găsești de muncă și să îți închiriezi propriul apartament acum, a rostit maică-mea, și Doamne, cât părea că aștepta momentul ăsta. Atunci o să îl și prețuiești, fata mea.

I-am privit pe amândoi în dezgust preț de câteva secunde, cât mi-a trebuit pentru a realiza că nu glumeau: eu chiar rămăsesem fără casă. Înainte să îmi mai absoarbă lacom starea deplorabilă, am făcut stânga împrejur și am zbughit-o, pe tocuri, din negura sufletului, în negura naturii.

Ieșind din curtea casei, m-am blocat. Acum, ce?

Am avut nevoie de trei pași ca să realizez că sughițam. Sau suspinam. Sau ambele.

„Atunci o să îl și prețuiești, fata mea,”  de parcă nu eu plăteam chiria, și de parcă nu eu aveam grijă de el. Dar evident, actul a fost făcut pe numele lor, nu pe al meu, deci evident, au avut puterea să îl revendice, și așa au și făcut.