Dragoste la Mâna a Doua

Epilog II

Perspectiva lui Amelie:

Am închis robinetul, proptindu-mi mâinile tremurânde pe marginea chiuvetei și ridicându-mi privirea către oglindă. Un chip proaspăt spălat pe care apa se scurgea șiroaie se holba obosit, pasiv, lipsit de viață înapoi la mine. Părea îndurerat.

Într-adevăr, nu dormisem de două zile, iar programul de astăzi îmi dădea deja o durere incredibilă de cap... dacă mai apucam să o simt și pe aia. Acum două nopți am stat trează să cercetez și să fac rost de toate materialele necesare pentru proiect, cu gândul că lucrul manual va dura puțin. Dar ieri am fost ocupată cu facultatea și serviciul. Abia aseară, când am ajuns acasă (adică de vreo 10 ore), am trecut la practică, finalizând proiectul la minunatul 6 dimineața, mai exact cu două ore înainte de predare.

Nu dormisem de două zile...

Privindu-mă, ochii mi s-au închis automat, mintea deja imaginându-și un ambient călduț și moale... Dar dacă m-aș băga în pat și m-aș culca, ce ar fi? Restanță, și ce? Eu știu că am făcut proiectul întocmai, nu am nevoie de alte confirmări. Am zâmbit la planul făcut. Deci mă pot băga la nani?

Ochii mi s-au deschis automat când am simțit cum disperarea se instalează în vulnerabilitate. Strângând cu putere porțelanul în palme, mi-am mijit privirea încadrată de cearcăne. Nu puteam să mă dau bătută așa ușor. Nu aveam voie să renunț.

– Vei dormi diseară, cu Louis, mi-am spus în oglindă, făcându-mă să zâmbesc; era forțat, dar era un zâmbet. 

Pe vremea când îmi voi termina astăzi sarcinile cu privire la arhitectură, trupa va fi aterizat deja în Londra, fiind invitată diseară la sărbătorirea zilei de naștere a lui Olly Murs. Cu ocazia asta, Louis își va lua liber restul weekend-ului, rămânând în Londra. Știind ce fel de relaxare mă așteaptă, ziua de azi devine din ce în ce mai motivantă!

Pentru a mă asigura că nu adorm pe mine, mi-am mai dat un jet de apă rece pe față. Mi-am verificat programul, să nu întârzii la facultate – era 6:22. M-am șters și m-am grăbit în bucătărie, unde mi-am pus fugitiv trei lingurițe de Nescafé într-o cană pe care am dat-o pe gât numaidecât.

Am tras o pereche de blugi mulați și o cămașă roșie în carouri pe mine, apoi mi-am retușat înfățișarea cu câteva tone de corector, rimel și ceva-ceva ruj, pentru efect. Mi-am prins fugitiv părul într-o coadă de cal, mi-am încălțat tomșii portocalii și m-am grăbit să ies pe ușă, cu macheta proaspăt terminată în brațe.

Am schimbat două linii de metrou până la facultate, ajungând totuși în timp – predarea începea în 10 minute. Profesorul avea să întârzie, iar eu eram oricum la „M” printre zecile de studenți, deci graba era inutilă; dar mă obișnuisem să întrec punctualitatea doar pentru a petrece câteva momente în plus cu singurul fascicul de lumină de pe holurile facultății – Chris – înainte să mă afund în aroganța și pasivul-agresiv al profesorilor de arhitectură.  

– Bună dimineața, rază de soare! m-a salutat zâmbăreț, aruncându-și țigara printre gratiile scărilor pe care stătea.

Era, într-adevăr, o dimineață orbitoare și exagerat de călduroasă – genul în care soarele a uitat ecuația primăvară+Londra = temperatură moderată+vreme ploioasă. I-am zâmbit obosit. Cu macheta în brațe, m-am așezat bătrânesc pe scări, lângă el.

– ‘Neața, i-am răspuns.

Și-a proptit curios privirea către mine, abia atunci observându-mi oboseala. Și-a ridicat o sprânceană. Deloc amuzat, ca o bunicuță în devenire, și-a umezit degetul mare de la mâna stângă, întinzându-l către ochiul meu.