Dragoste la Mâna a Doua

Capitolul XXXV

Știam că nu plecase ca să verifice nimic, sau ca să ia cafea, sau ca să aducă alte două caserole cu micul dejun, dar tot am așteptat. Dar tot l-am așteptat. Am stat îmbrăcată, pregătită pe salteaua – care nu mai părea așa moale – o oră întreagă. Mă așteptam să apară de nicăieri, să mă sărute, să-mi ofere brațul și să plecăm împreună mai departe. Evident, așteptările mele au fost zadarnice.

La 6:05, cu lacrimi în ochi mi-am strâns catrafusele și m-am prezentat la recepție, unde am fost întâmpinată de fețe duioase, parcă aruncând cu simpatie după fata al cărei iubit și-a făcut dispariția în mijlocul nopții. Au făcut pe proștii toți – până și recepționera m-a privit adânc de compătimitor în ochi aproape șoptind:

– Nu l-am văzut pe domnul Malik plecând, știu doar că s-a mărit comanda la două mașini, în loc de una.

L-aș fi sunat din secunda în care m-am trezit, dacă n-aș fi știut că nu vrea să fie găsit, ca dovadă a dispariției sale.

Într-un târziu, mi-am îndesat prezența radiândă de negativitate și suferință în jeepul negru care mă aștepta de o jumătate de oră în fața hotelului, și am pornit la drum, singură.

– Vom ajunge în maximum 7 ore, cu un trafic ideal, m-a anunțat șoferul, binevoitor.

Însă de data aceasta, optimismul celor din jur nu mai era contagios. Am dat din cap, fără ca măcar să-l privesc, deși știam că îmi observă indiferența prin oglinda retrovizoare. El doar își făcea treaba. Nu știu dacă dorea să îmbuneze tânăra care privește mirodenia de lumină de pe străzile belgiene cu lacrimi în ochi, sau dacă pur și simplu era zâmbăreț și fericit cu datoria pe care o are, să mă conducă atâția kilometri, dar oricare ar fi motivul, nu are să mă liniștească în niciun fel.

Aseară am creat un zid în jurul nostru – în jurul meu, în jurul lui Zayn – față de lume. Nu mai conta nimic altceva. Nu mai conta când trebuia să ne trezim la 5 de dimineață, că trebuia să ajungem în Munchen, că am lipsit o zi din vacanța propriu-zisă, și anterior, o lună din viața celuilalt. Eram doar eu cu el, nici măcar zidul nu-l puteam zări în jurul nostru. Eram doar noi doi.

Iar acum zidul acela încă stătea rezistent, deși Zayn a reușit să-l depășească, iar înăuntrul lui am rămas doar eu, singură.

Știu că e ceva în neregulă. Nu știu de ce a plecat, dar știu că nu a vrut să rămână, și presupun că ăsta e singurul lucru ar conta. Nu-mi doresc să-i perturb sentimentele, deci îl las să se îndepărteze, măcar de data asta. Dacă e în pace, mă bucur.

Dar eu nu sunt.

În mintea mea încă vibrează scena din urmă cu 4 ore. Înăuntrul meu încă îmi pot aminti sentimentul de împlinire care-mi radia în suflet în momentul în care mi-a tăiat răsuflarea cu a sa. Așteptam acea senzație de mult timp, și abia atunci am realizat că o așteptam, că aveam nevoie de ea, într-un fel sau altul. Aveam nevoie de ea să-mi reamintească ce obișnuiam să simt în jurul lui, că obișnuiam să simt în jurul lui. Aveam nevoie de ea ca să îmi reamintească de faptul că iubirea noastră nu a murit, deși e îngropată. Încă stă în acel sicriu și așteaptă ca unul din noi să sape după ea.

Dar de ce trebuie să săpăm? Nu e destul de puternică să reiasă singură la suprafață?

Și dacă e – cum mi-a fost dovedit aseară – acum ce s-a întâmplat cu ea? Acum ce s-a mai întâmplat cu ea, Dumnezeule, că mereu trebuie să se întâmple o magie neagră – în ambele sensuri ale metaforei – care să ne sufle în praful pe care încercăm să-l adunăm împreună, ajungând împrăștiat din nou, și din nou, și din nou și din nou.