Asha

9

      Trage lent din țigara dintre degete sprijinindu-se de ușa camerei.

  Ce este greșit cu tipul ăsta? mă întreabă subconștientul.

      Trebuie să îl confrunt. Acum ori niciodată.
Ajung în fața sa. Mă privește de parcă nu aș fi acolo, iar eu mă încrunt și deschid gura, dar când vreau să spun ce am de zis..

—   Ține-le pentru tine Simons, îmi spune neutru.

Simons? Nimeni nu mi-a mai spus pe numele de familie.

Îmi încrucișez brațele la piept și mă încrunt și mai tare.

—  Vino cu mine, îmi ordonă în timp ce aruncă nonșalant mucul țigării pe podea și calcă pe acesta.

—  Poftim? mă revolt.

Deja e târziu. M-a prins de încheietură, pentru a o suta oară, cred. Mă târăște pe coridor până când ieșim afara.

Încerc să mă trag din strânsoare, dar ceva nu-mi dă voie.

Mă aruncă pe bancheta din spate a mașinii sale după care se urcă la volan și începe să conducă.

Este măcar legal așa ceva?

—  Acum ai dezlegare, zice râzând.

—  Ce naiba se întâmplă, Ash? Ce e asta? Mă răpești cumva? O să îmi sun avocatul să știi, îl ameninț, dar el râde mult mai zgomotos decât în urmă cu câteva minute.

—  Nu este amuzant! mă revolt din nou.

—  Uite, puștioaico. O să te duc undeva. Asta în semn de îmi pare rău, pentru că eu nu îmi cer niciodată scuze.

—   Tocmai ai făcut-o, zic și îmi dau ochii peste cap. Și în plus... ce te face să crezi că îți voi accepta  scuzele? Ai urlat la mine pentru.... Dumnezeu știe pentru ce, exclam nervoasă.

—  O vei face, spune și zâmbește uitându-se în oglinda retrovizoare.

      Oftez și accept situația.
Mă întreb cum îmi poate răpi atât de repede iertarea. Sau cum mă poate răpi pe mine atât de repede.
Sunt mai mult decât conștientă că această... chestie este extrem de toxică pentru sănătatea mea mentală, dar... dar nu știu. Nu știu ce mă face să vorbesc cu el.
De fapt, nici măcar nu îl pot refuza atunci când mă ia cu forța.
Râd la gândurile mele când mașina se oprește.

—  Am ajuns, spune Ash și se dă jos iar eu fac la fel.

Mă uit de jur împrejur și observ că suntem undeva în... pustietate.

—  Unde suntem? întreb precum un copil.

—  În al doilea loc al meu de relaxare.

—  Serios?

—  Dap, spune neutru.

      Observ o pătura roșie întinsă pe malul unui râu. Priveliștea e de vis.

—  Haide, spune și îmi face semn să îl urmez către pătură, iar eu mă supun.

—  Stai jos, îmi ordonă în timp ce îsi scoate tricoul.

      Mintea mi se oprește. Nu am mai văzut niciodată un trup aproape gol de bărbat. Îmi înghit saliva aproape înncându-mă și îmi mușc buza de jos.

—  Ce... ce faci?

—  Mă dezbrac.

—  Știu, dar de ce?

—  Vreau să înnot.

—  Ah, e tot ce pot să spun.

      Își dă jos și pantalonii rămânând doar într-o pereche de boxeri.
Tot trupul îi este acoperit de tatuaje. Unele mai frumoase și expresive ca celelalte.
Niciodată nu am acordat atenție acestor... picturi abstracte, dar dacă vreau, deși e greșit, să îi fiu prietenă lui Ash, va trebui să mă obișnuiesc cu ele.

Îl analizez pe Ash în timp ce se aruncă în apă.

—  Dumnezeule! exclamă alert făcându-mă să mă apropii de mal.

—  Ce s-a întâmplat?

—  E așa de bună apa. Vino.

—  Ce? Nu, nu vin nicăieri.

—  Ohh. Iertare majestate.

      Nu îl mai pot suporta să mă trateze precum „prințesa perfectă", așa cum zice el, așa că încep să îmi dau hainele jos.
Îi observ privirea și nu pot să spun că nu e mirat.

      Rămân în sutien și în chiloți. Mă înroșesc toată când îmi dau seama ce tocmai am făcut. Nimeni, nici măcar mama nu m-a mai văzut astfel. Îmi acopăr trupul parțial dezgolit cu mâinile.

—  H... haide, se bâlbâie făcându-mi semn din cap să intru în apă.

—  E necesar?

—  E vital, răspunde cu seriozitate, iar eu îmi împing picioarele în râu.
Apa călduță îmi atinge pielea dându-mi fiori pe șira spinării.

      Mă avânt tot mai mult în apă până ajung lângă Ash.

—  Vezi? întreabă zâmbind. Nu e atât de rău.

—  Oh, mai taci, spun și îl stropesc.

—  Sper că nu ai făcut asta, spune zâmbind.

      Scutură din cap după care mă privește amenințător.
Se îndreaptă către mine iar eu încep să înnot înapoi spre mal.
Aproape ajung când Ash mă prinde de talie pe sub apă și mă întoarce cu fața spre el privindu-mă direct în ochi.
      Picăturile de apă din păr îi curg pe fața ce îi strălucește în lumina apusului.
Trăsăturile sale nu mai par atât de dure, ci mai mult... inocente. Metalul din buză mă face să mă crispez, să mă retrag, să îmi întorc capul, amintindu-mi că el este el, iar eu sunt eu.
Mâna sa e încă pe talia mea, iar ochii săi încă mă privesc cu atâta căldură.
Nici nu îmi dau seama cum sau când, dar simt, din nou, cum buzele sale le prind pe ale mele.

      Nu din nou! Retrage-te Atlanta! Nu fi naivă!

      Dar nu pot. Tentația e prea mare. Gustul prea plăcut, senzația e  prea moleșitoare.
Intreaga scenă parcă deprinsă din filmele siropoase mă face să mă gândesc ce se întâmplă cu adevărat.
Dar le șterg, șterg aceste gânduri și mă concentrez pe ce se întâmplă acum.
      Îmi așez mâna dreaptă pe obrazul său fin și intensific sărutul.
Limba sa îmi intră în gură și o întâmpină pe a mea.
Resimt din nou gustul acesta mortal de mentă care mă înnebunește.
Iar când totul devine mult mai pasional, se retrage.

—  Ar trebui să mergem, mi-e foame.spune cu un zâmbet zeflemitor pe față.

—  Da, răspund timidă și îl urmez afară din apă.

      Încep să cred că nu a fost atât de rău să vin aici, cu Ash. A fost amuzant și... plăcut. Mai ales acel mic sărut. Știu că nu e normal să ne sărutăm și apoi să ne comportăm ca și cum nimic nu s-a întâmplat, dar pur și simplu nu știu ce altceva să fac.

—  Haide Simons strigă  făcându-mă să îmi revin din gândurile în care eram profund ascunsă.

—  Vin, vin, spun și ies cu totul din apă, dar nu înainte de a mai privi o dată locul celui de-al doilea nostru sărut.