Asha

40

      Mă îndrept către camera de cămin, obosită după încă o zi grea la cursuri.
Deja îmi este dor de mama, însă când mă uit în jos la volănașele rochiei primite de ziua mea, o văd cum îmi zâmbește și mă liniștesc instant.
Aceasta a fost pe departe cea mai frumoasă aniversare pe care am avut-o și am primit cele mai minunate daruri, mai ales cel de la Ash.
Inelul strălucește în raza soarelul, făcând-o să se reflecte pe asfaltul negru.
A spus că nu e un romantic, dar cu siguranță este. Acest mic inel, atent selecționat este cu siguranță cel mai romantic lucru, în frunte cu scrisoarea bineînțeles.
Nu am primit niciodată ceva mai frumos și mai extraordinar de atât. Nici măcar nu am putut accepta inițial, dat fiind faptul că pare foarte expensiv, dar Ash nu a vrut să audă vreun refuz, așa că trebuie să îi fac pe plac.

      Zâmbesc la propriile gânduri și dau drumul muzicii care îmi inundă urechile prin căști  numaidecât.
Ador să mă plimb singură ascultând muzică, însă de cand am început să îmi petrec timpul cu Ash, mi s-a mai schimbat părerea.

      Privesc la inscripția de deasupra capului meu, Căminul studențesc de fete Sfânta Maria  și  dau să intru însă o mână puternică mă prinde de încheietură.

Strânsoarea îmi e familiară, însă când mă întorc rămân uimită.

—  Adam? Spun mirată.

—  Hei! Scuze că te-am oprit din drum așa, dar voiam să văd ce faci. Zâmbește, iar ochii săi de caramel strălucesc în lumina ce se reflectă prin ochelari.

—  Nu-i nimic. Mă duceam..acasă. spun și îi zâmbesc.

—  Mă  gândeam dacă ai vrea să ieșim la o...

—  Nu! Răsună vocea lui Ash din spatele lui Adam.

—  Poftim? Întreabă Adam scârțâit și se întoarce către tipul nervos din spatele său.

—  Ash!? Exclam mirată.

—  Nu iese! Se repetă și mă trage înăuntru.

Îmi întorc capul către Adam și mimez un îmi pare rău , iar el îmi dă de înțeles că e în regulă.

Când intrăm în camera de cămin, Ash închide ușa acuzând un trosnet infernal și mă țintuiește cu privirea.

—  De ce dracu' apare mereu în peisaj? Țipă și se plimbă de colo-colo precum un leu flămând în cușcă.

—  Nu știu..

—  Nu știi..nu știi. Dar tu știi ceva vreodată Atlanta?

—  Ți se pare că știu de ce apare în peisaj sau orice altceva ai mai spus tu acolo? M-am trezit pur și simplu cu el în față.  Nu înțeleg de ce izbucnești așa de fiecare dată! Răcnesc și eu enervată.

—  Nu vreau să te mai văd prin preajma lui sau oricărui alt idiot de genul.

—Poftim? Nu îmi spui tu ce să fac și plus de asta nici unul din prietenii  mei nu sunt idioți! Țip eu.

—  Prietenii tăi? De-abia dacă îl cunoști! Gesticulează în timp ce urlă la mine.

—  Nici pe tine nu te cunosc dar totuși suntem împreună! Țip și îmi acopăr gura când realizez ce am spus.

—  Ce? Spune, iar tonul i se schimbă radical.

—  N-nimic, mă bâlbâi.

—  Nu Atlanta!...la naiba ai dreptate, nu mă cunoști..

—  Nu am vrut să sune așa.

— Ba da. E ok, nu ți-am spus mai nimic despre mine, spune și începe să râdă dubios. Sunt așa un idiot.

—  Nu e adevărat. Există timp pentru toate, spun și mă apropii de el.

      Schimbarea aceasta de stare a sa mă îngrijorează dar totuși sunt recunoscătoare că nu mai țipă unul la celălat.

       Mă apropii tot mai mult și respirația i se îngreunează evident.
Îl apuc de gulerul bluzei și îl prind într-un sărut.
Știu câta nevoie are de asta acum.
E bulversat și confuz, iar dacă stăm aici și ne cercetăm la nesfârșit cu siguranță nu vom rezolva nimic.

       Bănuiesc că asta e Asha.
Ne certăm din motive puerile și sfârșim sărutându-ne.
Dacă nu ar fi așa, care ar mai fi frumusețea?

—  Vreau să ți-o trag, murmură, iar cuvintele sale vulgare mă aprind și mă fac să îl dezbrac numaidecât.

Nimeni nu mi-a mai vorbit până acum așa și cu siguranță nu o va mai face altcineva în afară de el.

                                                                                           ***

—Știi că te iubesc, nu-i așa? Spune  Ash pe un ton scârțâit, iar pulsul îi crește sub urechea mea.

—   Și eu o fac! Recunosc eu.

—  De ce?

—  Huh?

—De ce o faci? Se repetă, iar glasul îi tremură.

— Pentru că...

De ce o faci?

Nu m-am întrebat niciodată acest lucru, bănuiesc că ar fi trebuit.

—  Nu am un motiv anume. Spun rece.

Se uită mirat în ochii mei, evident neînțelegând ce vreau să spun.

—  Nu am nici un motiv pentru că, te iubesc necondiționat. Pur și simplu simt că trebuie să o fac. Mă crezi sau nu, dar simt că suntem conectați, simt că sufletele noastre deși sunt două, formează unul singur. Un suflet ce aleargă stingher prin univers depășind orice barieră.

      Îl privesc și aștept un răspuns din partea sa, însă îmi dă cel mai satisfăcător răspuns posibil. Un sărut. Um sărut ce îmi oferă fluturi în stomac precum o adolescentă la prima întâlnire.

      Nu am făcut în viața mea o astfel de declarație. Nu am simțit pentru nimeni această trăire nebună și această dorință nesăbuită de a o face.
Ash e plăcerea mea vinovată. El și tot ce îl reprezintă.

Și așa va fi de acum până în vecie.

Îl sărut pasional, iar el se ridică lăsându-mă să mă urc în poala sa.

Își poticnește mâinile pe soldurile mele, iar eu îmi plec capul intensificând flacăra dintre noi.

Nu știam că așa se simte.
Nu știam că așa se face.
Nu știam că așa se spune.
Nu știam nimic până ca el să mă învețe.

M-a învățat să simt.
M-a învățat să fac.
M-a învățat să spun.
Dar cel mai important, m-a învățat să iubesc.

      Pare pueril, infantil, dar la naiba!
Sunt îndrăgostită până peste urechi de acest bădăran care odinioară mă enerva atât de tare încât simțeam nevoia să îl lovesc cu ceva în cap.

Bănuiesc că viața nu e întotdeauna precum m-aș fi așteptat...