Asha

62

— Nu!

      Când îmi aude vocea, Josie se ridică brusc și mă privește mirată.

      Simt cum lacrimile încep să îmi curgă și nu mă pot mișca. Ash se ridică la fel de nedumerit și se apropie de mine. Izbucnesc de-adevăratea în lacrimi și mă îndepărtez.

— Atlanta! Nu e ceea ce pare! Te rog...

— M-am săturat Ash! țip și ies pe ușă.

      Alerg pe scări și aproape că mă dezechilibrez din cauza vitezei pe care o am. Vreau doar să îmi spună cineva că a fost un vis urât și că de fapt, nu s-a întâmplat una ca asta.
Când ajung la parter, încerc să îmi fac loc printre toți oamenii și să ajung mai repede acasă, dar mă izbesc brutal de o siluetă familiară.

— Adam?! fac aproape sleită de putere.

Nu se poate!

Rânjește malefic.

—  Atlanta! Ce onoare să te revăd!

Se apropie tot mai mult.

—  Știi eu trebuie să...

      Mă apucă de încheietură și strânge cu putere.

—  Oh, dar petrecerea abia a început, draga mea. Hai să ne distrăm puțin. 

— Nu! Nu vr...

—  Șșșh, își pune degetul peste buzele mele, strângându-mă tot mai tare de mână.

      Mă simt atât de slabă, atât de neajutorată și acum, în acest moment, sunt sigură că va încerca din nou să facă ceva necugetat.

— Nu mai plânge. Nu ai de ce. Ce ai zice dacă mergem până afară, hm? Ne-am putea uita la stele. Facem ce vrei tu, zâmbește precum un psihopat în timp ce mă trage după el prin mulțime.

—  Dă-mi drumul!

—  Cine te-a rănit de nu crezi în oameni, Atlanta? Oare prietenul ăla al tău...

—  Da, chiar el. Și te va răni și pe tine dacă nu te oprești chiar acum! îl întrerupe însuși Ash care apare în fața sa.

      Îi mulțumesc Lui Dumnezeu că a apărut, deși a facut o măgărie, nu știu ce m-aș fi făcut fără el.

      Adam îmi dă drumul într-un final și mă îndepărtez speriată.

—  Chiar crezi că mă sperii, puștiule? zice Adam arogant.

— Tu ce crezi?

      Ash nu stă pe gânduri și începe să îl lovească cu brutalitate.
Adam îl împinge pe Ash, dar acesta se ridică și continuă să îl lovească cu pumnii.
Când Adam îi dă un pumn în față, iar puțin sânge se strecoară de le lângă buză, simt cum furia mă cuprinde. Știu că ar trebui să intervin, dar deja sunt prea derutată și copleșită de toate astea.   

       Nici măcar nu înțeleg ce căuta el aici!

      Sunt trezită de zgomotul produs de trupul lui Adam care cade peste o măsuță de cafea. Ash se aruncă peste el și îi mai dă câțiva pumni până ce aproape mai suflă.

—  Ajunge! Ash! țip eu, dar nu reacționează.

Îngenunchez lângă el și îl prind de mână. Din fericire se oprește și mă analizează în detaliu.

—  Ajunge, mă repet.

—  Atlanta, spune în timp ce își apropie mâna de fața mea, dar mă feresc.

— Nu, Ash.

—  Te rog... tonul îi este grav, iar ochii par să îi lacrimeze.

      Mă doare să-l văd așa, dar nu pot să mai rămân aici și să îmi amintesc ce fel l-am găsit în urmă cu câteva minute așa că mă ridic și plec departe de el, din nou.

                                                                                          Ash

      Nu știu ce se întâmplă. Totul se învârte și e în ceață. Cum am putut lăsa una ca asta să se întâmple?
Din nou a trebuit să fac un rahat și să stric totul.
      Urlu cât mă țin plămânii și încep să alerg pe urmele ei. Nu am vrut să se ajungă din nou aici.
Când ajung afară deja e prea târziu, a dispărut total.
Mă trântesc în genunchi și cu mâinile rănite, îmi trag un pumn zdravăn cât să mă doară, dar în nici un caz nu doare mai tare decât ceea ce simt acum în adâncul meu.

      Am dat-o în bară.

      După circa douăzeci de minute de mers ptin beznă, dau într-un final de un parculeț.
Mă așez într-un leagăn și îmi aprind o țigară în încercarea de a mă liniști.

      Nu mi-a răspuns la mesaje, nici nu le-a văzut. De ce aștept să facă una ca asta? Am făcut o drăcie mai mare decât mine dublu.
Arunc telefonul cât mai departe și îmi sprinjin capul de lanțul leagănului.

      Dacă ar fi să spun care este cea mai de căcat persoană, cu siguranță acela sunt eu. Sunt doar un idiot. Nici măcar nu știu de ce am așteptări ca o fată atât de frumoasă și deșteaptă ca Atlanta să mă iubească.

      Sunt întrerupt când de undeva din negură iese... Robin?

— Ce dracu' ?

—  Salut! spune zâmbind în timp ce se așează pe leagănul de lângă mine.

—  Ce faci aici? Întreb în timp ce arunc țigara și calc pe ea.

—  Obișnuiesc să mă mai plimb seara pe aici, ridică din umeri. Însă nu prea cred că plimbările nocturne sunt și plăcerea ta vinovată. Mă ia peste picior.

—  Du-te dracu', spun în glumă și pufnim amândoi în râs.

—  Deci, ce te aduce pe aici?

—Ar trebui să îți ofer ție vreo explicație? mă răstesc.

—  Cum vrei.

—  M-am certat cu Atlanta, recunosc într-un final. Am dat-o în bară groaznic.

— Oh. Trebuia să-mi fi dat seama.

      Îmi dau ochii peste cap și oftez în timp ce aprind altă țigară.

— Ăla e al tau? întreabă arătând către telefonul aruncat la câțiva metri.

— Mda, zic eu.

      Trag lent fumul din țigară și îl dau afară cu putere.

—  De ce fumezi?

— La naiba! Chiar trebuie să fii la fel de enervant ca Atlanta?

—  Calmează-te. A fost doar o întrebare, se apară el.

— Bine păi, fumez din cauza stresului. O fac de la paișpe' ani, spun eu.

—  Oh.

      Mă întreb oare ce face Atlanta. Vreau atât de mult să fie aici cu mine, în locul imbecilului ăstuia. Vreau să o ating, să o sărut.
      E numai vina mea, din nou. Și nenorocitul ăla de Adam. Ar fi trebuit să îl omor. Cum a îndrăznit? Numai imaginea cu el strângând-o de mână și târând-o după el, mă scoate din minți.

      Trebuie să fac cumva să o recuceresc, dar ce?