Asha

36

      Îmi împăturesc fiecare articol vestimentar pe rând încât să încapă perfect în troler.
Cu fiecare haină adăugată, simt și mai mulți fluturi în stomac. De abia aștept să îi văd reacția mamei. Nu prea am mai apucat să vorbim în ultimul timp, dat fiind faptul că a avut foarte mult de muncă.

—  Haide odată! În numele Domnului! Ce durează atâta? se revoltă Ash în timp ce se întinde molcom pe pat bătând din picioare.

— Nu te mai sclifosi atât. Au trecut doar zece minute, iar eu am nevoie de timp ca să nu uit ceva. Îl cert eu pe un ton calm.

—  Da, da, își dă ochii peste cap. Sper că până mâine ajungem.

—  Ești incredibil! spun exasperată și arunc cu putere o pernă în capul său.

—  Hei! Eu nu te-am agresat! spune pe un ton jos în timp ce se apropie de mine.

—  Și nici eu. Spun hotărâtă și schițez un zâmbet în colțul gurii.

—  Va trebui să fii pedepsită, spune pe un ton pervers în timp ce se așază în genunchi lângă mine.

Îmi apropii fața de a sa, între noi rămânând doar câțiva milimetri.

—  Ash e...

—  Șșș. Doar un minut. Mă întrerupe și își lipește brutal buzele de ale mele.

      Absorb aroma sa de mentă care mă înnebunește de fiecare dată.
Limba sa își croiește drum în gura mea, iar buzele mi se deschid automat lăsând-o să îmi exploreze fiecare colțișor al gurii.

Ne desprindem și îmi zâmbește gingaș dezvelindu-și dinții.

—  Suntem gata? îl întreb ironic.

—  Nu mă înțelege greșit. Dacă aveam timp ți-aș fi rupt rochia asta de pe tine, dar cum trebuie să ajungem până la șase în Hicksville, mă rezerv de la acest gând, spune și îmi face cu ochiul, iar eu chicotesc.

Vocabularul său murdar mă enervează câteodată, dar alteori mă incită mai mult decât orice altceva pe lume.

                                                                              ***

      Mă așez comod în scaunul din dreapta al mașinii căci urmează să stau aici pentru următoarele două ore.
Îmi rezem o mână pe tetieră, iar cealaltă mi-o împleticesc cu a lui Ash.
Pornește radioul și motorul mașinii începe să huruie zgomotos.
Își întoarce privirea către mine și îmi zâmbește ștrengar.

—  Nu știu cât o mai duce, spune și bate ușor în volan când iese din parcare.

—  Pare veche, spun uitându-mă la mica crăpătură din parbriz.

—  Passat, 1998, Mi-a dăruit-o imbecilul de taică-miu când am făcut șaișpe' ani, spune și își încordează maxilarul.

—  Mi se pare de treabă, îl contrazic. Ce ai cu el?

—  E un idiot. Încă de la accident, mi-a tot spus că eu sunt vinovat, că dacă nu aș fi fost bolnav, ele nu ar fi plecat să cumpere ingrediente pentru nenoricita aia de supă și nu s-ar mai fi ciocnit de tirul ăla.

      E tensionat. Tensionat și rănit.
Îmi așez mâna peste a lui și îl mângâi ușor cu degetul mare.
Se relaxează.

—  Dacă nu vrei, nu trebuie să îmi spui.

—  Ba vreau. Îți sunt dator cu niște explicații, spune în timp ce accelerează.

—  Ce ai vrea să știi? Mă întreabă, iar eu nu pot decât să zâmbesc. Am așteptat atât de mult această întrebare.

—  Păi... cum ar fi să îmi spui...

—  În afară de anul trecut, mă întrerupe.

— Bine. Ce ar fi să îmi spui unde ai crescut. Știu deja că nu în New York.

Cască gura și mă privește mirat după care se încruntă.

—  Nenorocitul de Robin!

—  Hei! Nu vorbi așa despre el! Îl cert eu.

—Mbine. Se supune și bate cu o mână pe ritmul muzicii pe volan, iar cealaltă o așează pe coapsa mea.

Ador modul în care mă ascultă și își calcă pe orgoliu supunându-se, deși o face ocazional.

—  Ce ar fi să îmi spui câte ceva despre viața ta, din liceu, schimb eu subiectul.

—  Oh. Din liceu. face și își suflă părul de pe frunte. Nu prea învățam, deși adoram matematica și fizica, băteam toți puștii cu ochelari, pur și simplu nu îi suportam, mi-o trăgeam cu o grămadă de fete în baie sau chiar și în clase când plecau ceilalți și obișnuiam să beau foarte mult. Cam cu asta mă ocupam. În clasa a douăsprezecea m-am mai liniștit, dar nu definitiv, spune pe un ton mândru și mă strânge ușor de coapsă.

Robin avea dreptate. Ash e un monstru, cel puțin, era..sper.

—  Tu ce făceai în liceu?

—  Nu prea multe. Nu ieșeam decât foarte rar cu Georgia, iar în rest citeam,  și îi zâmbesc.

—  Mă așteptam la răspunsul ăsta, se hlizește.

—  Ce vrei să inisnuezi? îl întreb și mă încrunt.

—  Nimic, spune și începe să râdă, iar eu oftez prelung.

                                                                                     Ash

      Privesc la ființa din dreapta mea care doarme liniștită și mă gândesc:

Ce am făcut să merit asta?

       Toată viața am făcut numai lucruri oribile și totuși, Dumnezeu mi-a oferit cel mai de preț dar pe care l-aș fi putut cere.
Știu că mereu am fost contra relațiilor și ieșirilor cu persoane, am fost pe partea de o aventură de o noapte , dar acum văd de ce oamenii ies împreună și par atât de fericiți.
Să ai o persoană care te iubește deși ești distrus din toate punctele de vedere este lucru mare.
Mă rog din tot sufletul să nu afle acel lucru. Și dacă l-ar afla, sper că îl va înțelege, că va înțelege că eu chiar am ajuns să o iubesc cu adevărat.

      Mă întorc către ea și îi îndepărtez o suviță rebelă de pe frunte.
O mângâi ușor pe chip și mă minunez la frumusețea ei.
Totul. Totul la ea este perfect.

      Flutură încet din gene sub atingerea mea și schițează un mic zâmbet.
Nu îmi vine să cred cum trupul său e întotdeauna pregatit pentru atingerea mea și răspunde exact cum trebuie.

—  Te iubesc! Șoptesc deși sunt constient că nu mă poate auzi.

      Simt nevoia să îi spun aceste cuvinte douăzeci și patru din douazeci și patru, și tot nu m-aș sătura.

      De abia astept să îi văd reacția când o să îi dau cadoul meu.
Sper că îi va plăcea.

      Mă uit înainte pe drum și mă gândesc doar la ea. Îmi aprind leneș o țigară în încercarea de a mă concentra dar fără rezultat.
Fiecare colț al minții mele este acoperit de ea, dar mai important, golul adânc din inima mea este umplut doar de Atlanta...