Asha

63

      Decepția. Decepția m-a înlănțuit deja de zece zile. Zile în care Ash m-a sunat și mi-a scris de sute de ori, dar nu sunt gata să ascult ceea ce are de zis. Cu toate că îmi doresc mai mult ca orice, nu mă simt în stare. Am încercat să îmi dau seama singură, dar nimic nu se leagă. Nimic nu are sens și nu pot să pun nimic cap la cap.
      Am tot citit și m-am izolat în cameră în speranța că o să uit și o să pot să îmi văd de viață în continuare. Serialele, cărțile, filmele; nimic nu mă vindecă. Golul din sufletul meu e mult prea adânc acum, iar tot ce simt este o profundă dezamăgire.
      Mă ridic din pat și îmi verific telefonul. Încă nici un alt mesaj de la Ash, dar e de-abia ora nouă dimineața. Îmi torn un pahar cu apă și privesc pe fereastră către curtea campusului. E pustiu deși e sâmbătă. Nici un grup de studenți, nici o frăție, nici un hanorac Beta of fraternity, nici un cuplu fericit. Doar adierea de februarie care ridică ultimele frunze rămase pe asfalt.
      Mă bucur că măcar e sâmbătă. Pot să îmi aloc mai mult timp mie însămi, deși cred că e de prisos. Am mai încercat asta... și nimic.

      Nimic mai puțin lacrimi și suspine. Asta e tot ce fac. Îmi plâng de milă. La asta sunt bună de fapt.
      Nici măcar apa nu mai are același gust. Nici măcar somnul nu mai e la fel de plăcut.
Absența lui Ash se observă mai mult decât orice și oricât de mult aș vrea să cred că îmi este mai bine fără el, reușesc să mă mint singură. Îmi lipsesc chipul său, vocea sa, părul său, atingerea lui delicată. Absolut totul.

      Tresar când telefonul începe să îmi sune și privesc mirată ecranul luminos.

Robin?

—  Alo.

—  Atlanta! Mă bucur să te aud în sfârșit!

—  Hei, Robin. Și eu.

—Ce ai zice dacă ne-am vedea mai târziu, pe la cinci?

—Nu știu ce să zic..

—  Haide Atlanta! Te rog?

—  Oh, bine.

— La cinci în fața căminului.

—  Ok, ok.

      Închid telefonul și pufnesc în râs. Uneori Robin e atât de enervant și drăguț în același timp. Mi-ar prinde totuși bine dacă aș ieși cu el. E ca un frate mai mare și cine știe unde va duce ieșirea asta.

                                                                                           ***
      Mă privesc în oglindă deja de treizeci de minute și încă nu arăt decent deloc. Pungile negre de sub ochi arată lipsa somnului, iar pielea îmi e palidă.
      Dau cu puțin fond de ten, iar când sunt sigură că fața începe să prindă contur mă opresc și folosesc puțin fard nude pentru pleoape.
      Deja încep să arăt mai uman. Puterea machiajului mă uimește ca de fiecare dată.
Îmi pun haina pe mine și mă încalț cu UGG-urile mele preferate și ies pe ușă numaidecât.
      Sunt sigură că Sky e la petrecerea frăției, unde cel mai probabil se află și Ash, și Josie.

Scutur din și îmi îndes mâinile în buzunarul paltonului continuând să cobor scările mici din fața căminului.

Ajunsă în fața lui Robin, îl prind strâns într-o îmbrățișare de urs, iar el face la fel.

—  Hei! Ce mai faci? mă întreabă când ne desprindem și își așează fularul pe umăr.

—   Bine, îi zâmbesc. Unde mergem?

—  Doar ține-te după mine, spune și îmi face semn în dreptul său.

—  Ăăă, bine?

Ce naiba?

      După circa douăzeci de minute de mers în care am vorbit despre școală, ajungem într-un parculeț pustiit și ușor dărăpănat.

—  Ce facem aici? întreb curioasă și mă așez pe o bancă lângă Robin.

—  Hm? face și se întoarce către mine.

—  Păi știi...

      Se oprește când telefonul începe să îi sune și se ridică îndreptându-se spre șosea.

—  Ciudat.

      Oftez și îmi las capul pe spătarul băncii și cand dau să îmi scot telefonul din geantă, o umbră se lasă deasupra mea.

Ridic capul și...

—  Ash?!

Nu pot să cred!

      Dumezeule! Arată atât de frumos cu chipul roșu și înghețat. Simt că nu l-am mai văzut de o veșnicie.

—  Ăă... hei, face și se așază lângă mine.

—  Atlanta, putem să vorbim?

      Vreau atât de mult să mă ridic și să plec, dar bănuiesc că nu pot fugi de el la infinit.

—  Sigur, spun, iar un zâmbet palid îi apare pe față.

—  Bun, păi, vrei să îți spun tot?

Încuviințez și îl privesc în ochi.

— Okay, păi. La petrecere, ți-am spus că mă duc la toaletă. Ei bine, așa am și făcut, dar când am pus mâna pe clanță, un tip de vreo doi metri m-a tras de bluză și m-a aruncat în baie și m-am lovit la cap atât de tare încât nu mă mai puteam mișca.

—  Ce? întreb nedumerită.

—  Serios! îți jur!

—  Bine...?

—  ...așa și, încercam să mă ridic, iar când aproape am reușit, Josie a dat buzna înăuntru aproape dezbrăcată și râzând ca o dementă. Am deschis ochii și încercam să disting cine dracu' era, inițial crezând că ești tu.
Avea o sticlă de Martini în mână și a îngenuncheat lângă mine începând să îmi toarne alcool pe gât. Mi-m dat seama că e Josie și când am încercat să mă ridic din nou, s-a așezat pe mine, iar atunci ai apărut tu. Atlanta, spune și mă ia de mână, iar mie deja încep să îmi curgă lacrimi, la naiba dacă știu de ce. Știu cât de deplasat pare, dar trebuie să mă crezi. Nu ți-aș face așa ceva vreodată! Îți jur! Toate zilele astea în care nu mi-ai vorbit au fost un infern total.

      Cuvintele sale mă ung pe suflet și încep să îmi repare gaura din inimă lăsată tot de el.

      Fără să mai spun ceva, îmi pun mâinile de o parte și de alta a feței sale și îmi lipesc buzele de ale lui.
      Mi-a lipstit asta. Mi-a lipsit gustul său de mentă și tutun. Mi-a lipsit atingerea mâinilor sale pe talia mea. Mi-a lipsit Asha.