Asha

19

      Îi zâmbesc.

Mă bucur nespus de mult că mi-a dezvăluit acest fapt și că am recunoscut și eu, în sfârșit.

—   E o nebunie, nu? mă întreabă mușcându-și buza de jos.

— Ce să fie?

— Că ești prinsă aici cu mine, în a doua ta săptămână la facultate, ridică din umeri, Vocea îi tremură.

—   Mda, dar eu am ales să stau cu tine, îi zâmbesc.

Surâde și se întoarce cu fața către perete.

— Le-am făcut la cinșpe' ani, spune abătut.

—   Poftim?

-—  Tatuajele... le-am făcut la cinșpe' ani. Voiai să știi în noaptea aia..

—   Oh. Îmi plac, spun și vorbesc serios.

—   Huh? exclamă surprins.

—   Îmi plac, spun uitându-mă la tatuajul său de pe ceafă, căci doar acela mai e descoperit în afară celor de pe mâini, sunt o formă de expresivitate.

—   Mulți mă văd ca pe un monstru din cauza lor.

—   Nici eu nu aveam o părere bună despre ele, dar cele precum sunt ale tale îmi plac, recunosc eu.

Îmi aruncă un zâmbet dulce.

—   Ăsta e pentru... lasă propoziția în aer arătând un tatuaj cu doi îngeri de pe mâna dreaptă.

—   Nu ești nevoit să îmi spui.îl încurajez.

—  Știu, dar vreau să îți spun. Îți amintești seara aia în care ne-am certat și ai spus chestia aia cu...

Încuviințez când îmi dau seama că vorbește despre accident.

—   Ei bine, tatuajul ăsta e pentru mama și sora mea. Au murit tot într-un accident când eram mic.

Nu pot să cred!

      Ochii i se umplu de lacrimi.De prima dată de când l-am cunoscut, l-am privit ca pe un om dur... la naiba, e în pușcărie, dar...dar acum pare atât de rănit. Am trecut prin exact aceeași situație.

—   Îmi pare atât de rău, știu ce simți, spun și fără ezitare îl prind strâns într-o îmbrățișare.

Își rezeamă bărbia pe capul meu. Respiră greoi și simt cum lacrimile îi curg. Îl strâng tot mai tare. Are nevoie de asta. Știu exact cum este să pierzi niște persoane atât de importante.

—   Doar pe ele le-am iubit! suspină printre lacrimi.

Îl privesc în ochi și îi șterg lacrimile cu degetul mare.

—   Șhh. Sunt într-un loc mai bun acum.

      Simt o durere cruntă în piept. Mama mi-a repetat ani la rând fraza aceasta. Fără ea nu cred că aș fi reușit să îmi revin, însă, acum că mă trezesc la realitate, realizez că și eu plâng.
Îl prind din nou pe Ash în brațe și încep să plâng împreună cu el.
       Nu pot să cred cât de asemănătoare ne-a fost soarta. Întotdeauna am jurat că nimeni, în afară de mama, nu poate ști ce durere cruntă am simțit eu, dar se pare că m-am înșelat.
Ne desprindem și cu lacrimi în ochi schițăm amândoi un zâmbet plin de tristețe.
Ash se șterge pe față cu mâneca portocalie a salopetei după care mă privește.

—   Îți... îți mulțumesc.

—   Pentru puțin, la ce-s buni prietenii?

Îmi pun palma peste gură când îmi dau seama ce am rostit. Sper că nu va izbucni fix acum, după acel moment tandru.

—   Da, prietenii, îmi zâmbește.

     Răsuflu ușurată și mă așez în      „patul" din colțul celulei.
E mai mult un metal acoperit cu o pătura mai mult neagră decât crem. Îmi rezem capul de perete și oftez prelung. Încep să regret că am făcut asta, dar hei, e o experiență nouă și, plus de asta, Ash are nevoie de suport.

— Ești nebun.

— Încă nu mi-ai cunoscut adevărata nebunie, rânjește jucăuș.

—   Tu ești mai nebună decât mine.

—   Știi, eu pot pleca oricând. Nu eu sunt cea care se bate cu dealeri prin parcări, îl tachinez pe un ton sarcastic.

Scoate limba precum un copil și mă privește mușcându-și buza de jos.

—   Nu te mai uita așa la mine.

—   Ai un corp bine definit.

Roșesc. Toată viața m-am considerat mai grasă decât ar trebui să fie, în mod normal, o fată.

— Mulțumesc, reușesc să spun, iar el îmi zâmbește și se așează lângă mine.

—  Ți-e somn?

—   Încă nu, dar trebuie să mă culc. Mâine la opt treizeci am cursuri.

—   Plictisitor, mă îngână iar eu îi dau un brânci ușor în umăr.

—  Viața pare mult mai simplă în cărți, spune făcându-mă să mă mir.

Citește?

—   Așa e, spun neutră.

—  Mă întreb cât este ceasul, schimbă brusc subiectul.

—  Și eu. Telefonul e în camera alăturată și nu am ceas de mână.

—  Este timpul pentru gâdilaaat!

—  Poftim?

       În clipa următoare sare pe mine și își plimbă degetele lungi pe suprafața corpului meu gâdilându-mă. Încep să râd incontrolabil și mă zbat în speranța că se va opri.
Îmi scot mâinile de sub trup și reușesc să îl gâdil și eu.

—  Nuu! urlă el.

      Dar nu mă opresc.
Râsul său e angelic și se împletește perfect cu al meu.
Încep să îl gâdil tot mai tare, dar când vreau să mă opresc, se răsucește și ajunge peste mine. Mă prinde de ambele încheieturi și mă privește pervers.

—  Nu mai ești atât de tare acum.

—  Eu...

Mă oprește din nou, printr-un sărut. Am așteptat asta. Am așteptat să îl simt din nou pe buzele mele. Am așteptat să îi simt gustul și respirația atât de aproape de mine.

E greșit! E un străin!

      Subconștientul încearcă să mă oprească din nou dar șterg orice alt gând în afară de Ash.
Totul este despre el acum, despre noi.
În mod normal nu aș putea săcârși un astfel de gest, dar cu el, totul este diferit.
Savurez. Savurez gustul său de mentă și fiecare scânteie pe care o primesc. Parcă îmi aud inima în urechi, încep să tremur. Aceste senzații sunt nemaipomenite.
Strânsoarea de la încheieturi parcă nu mai e atât de dureroasă.
Ash mă mușcă de buză după care se desprinde și se ridică brusc.
Mă trezesc la realitate când vocea sa groasă răsună în celulă:

—   Eu dorm pe podea, spune rece.

—  Bine, răspund neștiind ce se întâmplă și mă răsucesc în patul improvizat.

       Bineînteles că nu vreau să doarmă lângă mine, dar mi se pare ciudată această tranziție bruscă de comportament.
Încerc să adorm chiar dacă gândurile mele zboară în alte părți.
În urmă cu două săptămâni nici nu aș fi visat că voi face asta.
      Probabil Sky e îngrijorată, sau nu.
Probabil mama ar fi, dacă ar afla.
Totul este atât de nou pentru mine, însă când sunt cu el, mă simt..acasă.
E ciudat, e foarte ciudat, dar asta simt.

—   Noapte bună, Atlanta...