Asha

56

      Când intru din nou pe poarta facultății, îl zăresc instant pe Robin zâmbindu-mi de la distanță.
Mă îndrept către el, iar când ajungem unul lângă celalalt, ne îmbrățișăm duios.

―  Hei. Mă bucur să te revăd.

―   Și eu! răspund entuziasmată. Încă faci aceleași cursuri ca și semestrul trecut, nu?

―  Bineînțeles, zâmbește.

―  Cum a fost la Washington?

―  Chiar foarte bine. Am stat cu familia și m-am revăzut cu Angela, ba chiar am petrecut fiecare moment împreună și, este hotărâtă ca de la anul să vină aici, la NYU.

―  Dumnezeule Robin! Asta e minunat!

―  Știu. Și dacă tot va veni aici, cred că o să o cer în căsătorie pe bune.

―  Cât de frumos este asta Robin. Mă bucur pentru tine! spun și vorbesc serios, iar el zâmbește.

      Cât ne îndreptăm spre sala de curs, vocea lui Robin îmi întrerupe sesiunea de gânduri spunând:

―  Cum mai merge cu Ash?

      Mă opresc preț de o secundă și încerc să spun: păi știi, nu l-am mai văzut de vreo trei zile pentru că a dispărut subit și habar nu am ce face, dar în schimb mă rezum la ceva mult mai simplu.

―  Bine, îi zâmbesc.

―  Sunt surprins totuși. Că l-ai iertat, dar într-un fel sau altul mă așteptam să facă ceva măgărie, însă nu chiar atât de... Știi tu.

      Dau din cap afirmativ și zâmbesc fals în timp ce îmi mușc interiorul obrazului stânjenită.

―  Mă întreb despre ce o să discutăm astăzi la oră. Schimbă subiectul când ne așezăm pe locurile noastre.

―  Și eu, spun și îi mulțumesc Lui Dumnezeu că a schimbat subiectul.

      Chiar mă întreb pe unde umblă Ash. Nici măcar la telefon nu a răspuns. Încep să mă îngrijorez și cu toate că nu am vrut să par insistentă, tot l-am sunat de vreo treizeci de ori și ba chiar am fost și la casa frăției, dar parcă a fost înghițit de pământ.

      Când Jaelyn intră în clasă, șoaptele studenților se risipesc, iar liniștea intră în atmosferă.

―  Bună ziua dragii mei elevi. Mă bucur să văd atât de multe fețe familiare. Sincer mă așteptam că odată cu începerea celui dea-l doilea semestru, nu veți mai vrea să veniți la cursul meu, spune decepțional.

      Privesc la ușă și aștept ca din clipă în clipă să apară Ash pe ea.
Îmi întorc înfrântă capul și fix atunci ușa se deschide zgomotos, iar Ash își face apariția în sală, însă ceva este diferit la el, dar nu îmi dau seama ce.
Îmi zâmbește, iar eu mă încrunt la el și zâmbetul i se mărește.

―  Ashton, ce onoare! îl ironizează profesoara.

―  Da, da. Îmi pare rău că am întârziat și alte rahaturi de genu', zice dezinvolt și iritat în același timp.

Jaelyn oftează și alege să îl ignore continuând lecția.

―  Copii, semestrul acesta o să trecem la lucruri puțin mai serioase și astăzi vom discuta puțin despre limbajul trupului. Ce este acesta? Ei bine, el reprezintă modul de a comunica folisindu-ne doar corpul. Bineînțeles acesta poate fi deseori folosit pentru a deosebi un criminal de un simplu suspect, sau un mincinos de un om ce este sincer. Știe cineva cun se folosește acesta?

      Îmi întorc capul către Ash. Pare agitat. Își scutură piciorul în sus și în jos cu repeziciune și își roade pixul cu putere.
Se uită înspre mine și îmi zâmbește scurt, iar eu înghit în sec. Îi analizez...

―  Atlanta!

       Mă trezesc brusc din a visa cu ochii deschiși și mă uit în fața mea la Jaelyn care mă privește oarecum nervoasă.

―  Ăăă...

―  Cum poți identifica un om care minte, îmi șoptește Robin când realizează că eram total pe lângă subiect.

―  Ochii. Ochii sunt cei care arată cel mai bine trăsăturile unui moncinos, răspund agitată.

―  Bravo. Este corect și asta, spune Jaelyn, iar eu zâmbesc emoționată. Nici nu îmi mai amintesc ultima dată când am fost atât de neatentă la o oră, dar mereu din cauza lui Ash.

                                                                                            ***

       Ce naiba? Ce naiba se întâmplă?
Cum am lăsat să îmi scape din nou? Ahh, sunt atât de nătângă.
Tot ce am vrut a fost doar să îl întreb pe Ash după oră, ce s-a întâmplat, dar nu înțeleg unde a dispărut din nou.

      Merg tot mai repede către cămin și mă rog la Dumnezeu să fie acolo, lângă ușă. Precum o face de obicei.

      Când intru pe coridor, grăbesc pasul cât pot de repede, însă Ash nu este nici în fața ușii.
Oftez, iar când dau să bag cheia în ușă o melodie întreruptă răsună din spatele meu.
Mă întorc și rămân uluită când îl văd pe Ash în fața mea, cântând la o chitară clasică.
Casc gura și îl privesc din cap până în picioare când vocea sa mirobolantă îmi trimite fiori în tot corpul.
Începe să cânte melodia mea preferată, iar cu fiecare vers pe care îl cântă, cu atât mai mulți fiori mă trec.

      Un zâmbet involuntar îmi împânzește fața și simt cum o lacrimă îmi scapă pe obraz.
Nu a mai făcut nimeni așa ceva pentru mine.

      Când în sfârșit termină, fără să țin cont de orice altceva, sar pe el și îl prind instant într-un sărut pasional.

      Gustul sărat al lacrimilor mele se îmbină cu mentolul din respirația sa, iar mâinile sale rigide mă strâng în brațe doritor.
Pentru o secundă uit de tot chiar dacă aceast moment este cât se poate de efemer.

      Inelul său rece îmi gâdilă limba ușor, iar un gust ușor de tutun îmi pătrunde în gură.

      Îl trag de păr, iar el geme și mă strânge ușor de talie.

―  Te iubesc, Atlanta!

―  Și eu te iubesc, Ash!

      Și așa respirațiile noastre se îmbină, la fel cum o fac trupurile noastre.
Distanța dintre piepturile noastre a devenit atât de mică, încât inima mea și a lui, bat în tandem.

      Probabil lumea ar spune că nu ne potrivim, că suntem prea tineri, că nu este dragoste, dar eu simt, că deși până acum relația noastră a fost tumultoasă, noi, Asha, o vom scoate la capăt, împreună, de acum până în vecie.

La media: Atlanta ( Bailee Madison)