Asha

44

—  Atlanta! vocea lui Aleksander răsună în neantul întunecat.

Privesc de jur împrejur și nu zăresc nimic. Întunericul a acaparat toată aria mea vizuală.

—  Atlanta!

      Mă apropii cu pași repezi în direcția din care vine vocea.
Deși este schimbată, o cunosc, simt că a lui e.

—  Aleksander?

—Atlanta!

      Îmi simt pleoapele grele și nu le pot deschide de-adevăratelea, dar alerg prin intuneric până ce ajung în fața unei lumini puternice.

      Mijesc ochii și rămân șocată când dau de un bătrân cu ochii albaștri și părul sur și de un tânăr blond de vreo douăzeci și cinci de ani ce stau în fața mea zâmbind.

—  Tată? Aleksander? Sunteți chiar voi? sunt primele întrebări ce îmi ies pe gură.

Cum este posibil?

—  Atlanta, draga mea, spune tata făcându-mă să casc gura pentru a nu știu câta oară.

—  Tată! Exclam și dau să mă apropii, dar ceva nu îmi permite. Mi-a fost atât de dor de voi!

—  Și nouă.

—  Unde suntem? întreb instinctiv.

—  Asta o să afli puțin mai târziu, spune tata și chicotește.

—  Dar, de ce sunteți atât de bătrâni?

—  Aici draga mea fiică, aici îmbătrânești, iar cu cât ne vezi mai bătrâni, cu atât e mai bine.

—  O să mor? întebarea îmi iese involuntar pe gură. Nici nu știu unde mă aflu, dar simt nevoia să întreb acest lucru.

—  Asta ține tot de latitudinea ta. Asta îți dorești?

—  Ce? Nu! Cu siguranță nu

—  E un lucru bun. Am văzut că ești fericită, spune și se uită în jos la mâna mea.

      Ridic mâna și rămân perplexă.
Inelul de la Ash! Cum e posibil?!

—  De acum până în vecie! spune Aleksander și îmi zâmbește larg.

—  De unde știți voi?

— Normal că știm. El este cel care te face fericită, iar asta este tot ce ne dorim, mai ales după ce am plecat.

      Simt că plâng deși nici o lacrimă nu mi se prelinge pe obraji.
Undeva în adâncul sifletului meu, plâng. De tristețe, de bucurie, de inimă frantă...

—  Ce ai de gând să faci? mă întreabă cei doi la unison când limina cea albă devine tot mai puternică.

—  Adică?

—  Nu fi prostuță, spune Alek zâmbind. Cu el.

— Nu vreau să îl mai văd vreodată! Spun hotărâtă.

—  Ești atât de sigură? Că nu mai vrei asta?

—  Da!

      Acum că aud aceste cuvinte ieșind pe gura mea, încep să îmi pun întrebarea chiar eu de această dată.

Sunt atât de sigură?

—  El este singurul care a reușit să te facă fericită în ultimii zece ani, spune tata și atunci simt un ghiont în inimă.

—  Dar m-a rănit, tată!

—  Oh, dă-i pace! E doar stângaci în a iubi. Cu toții suntem așa. Suntem bărbați, și începe să râdă, iar Alek îl imită.

—  Nu mă iubește! spun rece.

—  Draga mea fiică, dacă nu te iubește cum ai vrea tu, nu înseamnă că nu te iubește cu fiecare părticică din el.

      Cuvintele tatălui meu îmi intră direct în inimă.
Poate că are dreptate. Ash chiar mă iubește atât cât poate.
Cândva am spus că el m-a învățat să iubesc, însă eu nu i-am acordat această lecție. Eu nu l-am învățat să mă iubească...

— Ai dreptate! spun în cele din urmă.

—  Îl vei ierta? mă întreabă Alek, iar chipul i se luminează.

—  Încă mă gândesc la asta.

—  Doar fă ce te face fericită, spune tata, iar atunci un țiuit asurzitor răsună din lumina cea albă și o forță mă împinge înăuntrul ei. 

                                                                                              Ash

      O privesc cum doarme precum un înger căzut din Rai.
Mă uit pe însemnările din calendar.
E deja a șaisprezecea zi de când o face, și e numai vina mea.
Acum se luptă între viață și moarte și e doar vina mea.

      Sunt un netrebnic! Cum am putut? Știam că rahatul ăla de secret o va distruge, dar nu așa..nu așa.

      Nu știu ce m-aș face fără ea.
De două săptămâni plâng încontinuu pe un nenorocit de scaun în spital pentru că fata pe care o iubesc e în comă numai din cauza mea.

      A mea și dobitocului ăla. Când îl jur că o să îi fac guler din semnul de stop.

      Aahhh! Sunt atât de idiot! Cum am putut lăsa una ca asta să se întâmple?
Nu mă voi ierta niciodată și sunt sigur că nici ea nu o va face.

      O apuc strâns de mâna rece și albă și o mângâi pe față.

      Vreau să îi văd zâmbetul, să o aud cum se vaită că o enervez, să o văd cum defilează prin camera de cămin în hainele ei perfect aranjate.

      O vreau la mine în brațe , să mă sărute tandru și duios. Să mă strângă tare și să se joace cu părul meu.

      O vreau dormind pe pieptul meu, nu conectată la niște nenorocite de aparate care o țin tin viață.

La dracu'!

      Plâng. Plâng cum nu am mai făcut-o de zece ani.
Am fost dur întotdeauna, dar doar ea a reușit să mă calmeze, să îmi pună capac.

      Nu știu să iubesc! La naiba! Nu o merit și știu asta, dar atât cât pot și cu atât cât sunt capabil, o iubesc... o iubesc atât de mult.

—  La naiba Atlanta, te iubesc! Sunt un dobitoc! murmur printre lacrimi și îmi așez capul pe pieptul ei care se ridică și coboară greoi.

      Un țiuit puternic mă face să îmi ridic capul și să privesc la aparatul din dreapta mea.

—  Nu! Nu! Nu se poate! urlu și cad în genunchi lăsând lacrimile să îmi inunde fața căzând ps chipul ei.

Am pierdut-o... am pierdut ultima părticică care mă mai făcea uman...

      Și atunci simt o atingere delicată pe mână.
Îmi ridic capul și o zăresc.
Își deschide ochii mari și negri și mă privește neutru.

Nu îmi vine să cred!

      Îmi șterg lacrimile cât să o văd mai bine și o prind strâns la pieptul meu.
Își încolăcește atât cât poate brațul în jurul meu și mă mângâie tandru pe spate.

—  Nu îmi vine să cred! Îmi pare atât de rău. Te iubesc!