Asha

46

      În sfârșit a sosit ziua externării.
Ultimele patruzeci și opt de ore au fost un calvar și probabil și cele șaisprezece zile ar fi fost, dacă mi-aș fi amintit ce s-a întâmplat cu adevărat.

      Îmi închei și ultimul nasture al puloverului și mă pregătesc să ie pe ușă când aceasta se deschide larg și Ash dă buzna înăuntru.

—  Ești gata? Te simți bine? Mai ai nevoie de ceva? Ți-am cumpărat o apă, spune agiat și îmi întinde sticla.

      O apuc și beau puțin după care îi zâmbesc forțat.

— Sunt bine. Mulțumesc!

—  Atunci putem pleca, spune și îmi ia geanta după care mă privește fugitiv.

      Încuviințez și ies urmată de Ash.
Privesc la inelul dăruit de către el și mă fac neobservată. Nu vreau să îl iert atât de ușor. A făcut un lucru atât de umilitor, atât de dezgustător.
Se pare totuși că însuși Dumnezeu a aranjat astfel lucrurile și am sfârșit în comă după întreg calvarul de la casa frăției.

      Ajunsă în camera de cămin, o zăresc pe Skylar pe patul său zâmbindu-mi.
Îmi așez lucrurile și îi indic lui Ash locul în care să îmi lase geanta.

—  Vei fi bine? mă întreabă calm și dezamăgit în același timp.

      Îl privesc și ies pe hol după care îi fac semn să mă urmeze.
Am nevoie de această discuție.

—  Ash... spun cald... îți mulțumesc din suflet pentru tot..

      Încuviințează, iar chipul i se înseninează instant.

—  ...dar mai am nevoie de timp. Sunt și așa derutată, iar ceea ce ai făcut a fost într-adevăr ceva necugetat și hain.

—  Știu, și îmi pare rău! ridică tonul, iar zâmbetul îi pălește de tot.

—  Am trecut cu vederea peste toate momentele în care mi-ai ascuns chestii sau nu mi-ai povestit nimic despre tine. De această dată nu mai pot să o fac atât de ușor.

— La naiba! Exclamă și începe să se dea cu capul de peretele alăturat.

      Îl opresc și îl privesc în ochi.

—  Îmi pare rău, Ash, spun și intru în cameră.

      Încui ușa și mă trântesc oftând în pat.

—  V-ați împăcat? răsună glasul subțire al lui Sky.

—  Nu...

—  De ce nu?

—  Sky! Spun și mă ridic. Cum aș putea ierta așa ceva atât de repede?

— Ai dreptate. Încă nu îmi vine să cred ce plan mișelesc a avut târfa aia în tot acest timp. Și Ash... Dunnezeule! Știam eu că e o piază rea. Dar totuși... eu cred că te iubește, cel puțin acum...

—  Mda. Până la urmă.. ce s-a întâmplat după tot haosul acela? Cum am ajuns în comă? schimb eu subiectul și mă rog să primesc raspunsurile de mult așteptate.

—  Păi... Ai ieșit din casă, iar eu am alergat după tine. Începusem să îți pierd urma, când am auzit un zgomot puternic. M-am oprit când te-am văzut întinsă pe jos, iat mașina deja dispăruse.

Dumnezeule!

— Asta înseamnă că...

—  ...că a fost premeditat. Îmi continuă Sky fraza.

—   Apoi am sunat la salvare și Ash a ajuns în spatele meu. Te-a ridicat și te-a dus în casă până la sosirea ambulanței.

—  Nu pot să cred, Sky!

—  Nici nu știi cât de devastată am fost să te găsesc astfel și nenorocitul acela...

—   Cine ar putea fi? Întreb mai mult pentru mine și mă ridic agitată.

—  Polițiștii încă se ocupă de asta. Ar trebui să nu ne agităm până nu primim o veste de la ei.

      Încuviințez și îmi mut privirea către masa ce ține loc de birou.
Încă procesez toate aceste informații. Totul e atât de ciudat.
Mă uit la calendar și sesizez că este data de șaptesprezece decembrie.

Șaptesprezece!

— Proiectul! Țip făcându-o pe Sky să tresară.

—  Ce s-a întâmplat?

—  Proiectul la psihologie!

—  Acela despre relații interumane pentru sfârșitul de semestru?

—  De unde știi? o întreb.

—  Ash l-a predat. A venit câteva seri la rând aici scriind la el.

Poftim?

—  Mă refeream la al meu, zic.

—  Da. Despre el spuneam.

— Mă întorc imediat! Spun și îmi înșfac geanta după care ies pe ușă. 

                                                                                          Ash

— Care-i șpilu' frate? Mă întreabă Justin turnându-și vodcă în pahar.

—  Du-te dracu'! latru la el.

—  Haidee nu mai fi așa posomorât. Uite gagica aia!

      Îi dau un pumn în stomac fără să îl privesc și mârâi întorcându-mă cu spatele.

      Cât de cretin am putut să fiu?!
Îmi vine să mă bat până nu mă mai ridic de jos.

      Nici măcar nu știu de ce am acceptat de prima oară rahatul ăla de pariu.
Abia acum după ce am pierdut-o realizez cât de idiot am putut fi.

      Am destrămat tot. Am destrămat-o pe ea, pe mine, pe Asha, așa cum obișnuia Atlanta să ne numească.
Sună atât de clișeic, atât de ciudat, dar cumva asta ne descrie pe noi. Atât de diferiți și totuși aceiași. Atât de ciudați și totuși împreună... eram.

      M-a părăsit. M-a părăsit și asta mă doare. M-am bătut de nenumărate ori în viața mea, dar nimic ni a durut atât de tare precum asta.

      Aproape că am pierdut-o în fața mea, în ochii mei. Era să o pierd.
Sunt ușurat totuși că încă e aici, încă respiră și jur că o să îl omor pe cel responsabil de rănile ei.

      Îmi întorc capul când o liniște se lasă brusc în living-ul casei frăției.
O zăresc aici, la mai puțin de trei metri de mine.
Mă ridic și o admir în toată splendoarea ei. Atât de strălucitoare, de inocentă.

      Mă privește nedumerită, mai nedumerită decât sunt eu.
Mă apropii și ignor toate privirile din jur, toți oamenii.

Suntem doar eu și ea..

      O ridic în brațele mele și o sărut.
O sărut cu cea mai mare dorință.
Mă simt atât de eliberat.
M-a iertat! Cum poate face una ca asta!?
O să fiu ipocrit și voi accepta iertarea sa după care tânjesc de mai bine de șaisprezece zile.

      O sărut cum nu am mai sărutat-o până acum. Să îi arăt cât de mult o iubesc, cât de mult o doresc. Cum nu am mai iubit pe nimeni.

...doar Asha...