Asha

13

—  Ai grijă cum conduci! țipă Ash.

—  Oh. E doar o mașină.

—  E mașina mea! se revoltă precum un copil.

—  Și a fost ideea ta să ieșim, iar eu sunt cea care cunoaște orașul și sunt o șoferiță foarte bună, răspund pe un ton arogant apărându-mi demnitatea.

      Ash își dă ochii peste cap și oftează.
Nu pot să cred că m-am lăsat convinsă de el.

—  Mai spune-mi o dată, unde mergem?

—  În parcul central și după la o cafenea.

—  Ah.

      Îmi caut o poziție mai comodă căci știu că urmează să parcurg un drum destul de lung și pornesc radioul.
Mă relaxez și încerc să ascult melodia, dar fix atunci Ash începe să fredoneze.
Mă uit spre el și îmi dau seama că nu mă vede așa că îmi continui runda de holbat.
      Bate ușor cu degetele pe torpedou pe ritmul muzicii și glasul îi e mai subțiat.
Dau puțin mai încet muzica și mă concentrez pe vocea sa. Nu credeam că voi spune asta, dar e minunată. Continuă să fredoneze până ce melodia se oprește și își întoarce privirea observând că mă uitam la el. Încerc să îmi mut privirea, iar atunci îmi pune mâna pe coapsă spunând:

—  Tu chiar nu poți să îți vezi de treaba ta, așa-i?

Drumul pare mult mai complex, deși nu mai e nici o mașină pe șosea, iar volanul mult mai greu.
Încep să transpir, dar rămân concentrată.

—  Ai o voce frumoasă, spun zâmbind încercând să îndulcesc atmosfera și să uit că mâna sa e... acolo.

      Își ia mâna de pe coapsa mea și răsuflu ușurată.
Gestul acesta... mă face doar să mă întreb ce joc a încercat să joace. Cu siguranță încearcă să mă fraierească, dar nu va reuși.

—  Nu sunt de aceeași părere,dar mersi, spune după care zâmbește.

—  Ar trebui să ai mai multă încredere în tine.

Ridică din umeri.

—  Nu prea am avut niciodată.

—  Ah, e tot ce pot să spun. Nu vreau să îl provoc din nou.

—  Pare drăguț orașu' ăsta.

—  Mda, dar nu se compară cu New York.

—  Să zicem.

      Am parcat mașina pe strada alăturată și ne-am făcut drum pe poarta ce definitiva intrarea în parc. Întotdeauna m-am întrebat de ce un parc are nevoie de o poartă de intrare,  dar răspunsul filosofic primit de la mama a fost că „orice lucru are nevoie de o intrare". Mi s-a părut banal și încă mi se pare. Mai ales când mama a spus că cea mai importantă intrare este cea în inima cuiva. Mereu am fost de părere că dragostea e oarecum subiectivă și trecătoare. Nu am pus preț pe așa ceva. Deși sunt tânără, sunt sigură că voi sfârși cu mine însămi. Probabil îmi voi găsi un soț sau nu, dar cu siguranță nu va reuși să mă iubească o viață.
      Sunt întreruptă atunci când zăresc un chip familiar. E chiar... Natalie.
Natalie e fata care mi-a distrus anii de liceu. A fost întotdeauna invidioasă pe mine și pe notele mele și m-a făcut să sufăr de infinite ori râzând pe seama mea ori de câte ori se ivea ocazia. E îmbrăcată ca de obicei în hainele ei nefiresc de scurte, purtând o bluză roz și niște jeanși foarte skinny de culoare albastru deschis,machiajul îi e impecabil și foarte strident , iar unghiile pictate tot... roz. Am spus vreodată că până la Ash nimeni nu mi-a mai vorbit urât și nimeni nu m-a făcut să plâng?... ei bine am mințit.  Cu siguranță aceasta a fost Natalie.
       Încerc să o evit, dar e prea târziu. Rujul său cel roșu aprins apare în aria mea vizuală mai repede decât credeam.
Se oprește în fața mea și adoptă un zâmbet fals inocent.

—  Dacă nu e chiar Atlanta Simons, nu știu cine altcineva ar putea fi! chițăie Natalie bătând din palme.

Mă uit la fața ei, apoi la Ash care e foarte confuz și din nou la Natalie.

—  Hei... Natalie, spun rece.

—  Vai Atlanta. Au trecut trei luni de când nu te-am mai văzut și pot spune că ești la fel de urâtă ca și înainte, spune și râde malefic.

Încerc să îmi țin lacrimile strângând din dinți la amintirea evenimentelor neplăcute din liceu. Mereu începea așa și se sfârșea mult mai rău.

—  Și frumușelul ăsta cine e? întreabă ironic întinzând mâna către el și făcându-i cu ochiul.

Mă uit la Ash care pare... furios?

—  Nu e treaba ta și ai face bine să te cari. Atlanta nu vrea să îți vorbească,  spune înfășurându-și o mână în jurul taliei mele și făcându-mă să mă mir.

—  Iubitule, sunt sigură că și ea poate vorbi. Nu-i așa Argentina? adoptă din nou tonul de mironosiță pe care îl folosea și în liceu râzând de numele meu.

—  Am spus... Să te cari. Ce nu pricepi?

—  Oh. M-am prins de ce se întâmplă aici, spune uitându-se la mâna lui Ash de pe talia mea. Atlanta fato. Ești la facultate de o săptămână și deja ai găsit un prost care să te scape de virginitate? Tot o târfă ai rămas.

     Râde zgomotos dându-și buclele blonde pe spate, iar eu dau drumul lacrimilor.Deși asta e mult mai puțin rău în comparație cu ce îmi spunea în liceu,nu pot să fac nimic decât să... plâng. Ash își întoarce privirea către mine, apoi iar către Natalie.

—  Ajunge! exclamă apropiindu-se de ea. Nu ai nici un drept să îi vorbești așa. Vezi-ți dracului de treabă și ai face bine să pleci din fața noastră acum!

—  Oh. Sunteți patetici, spune după care se întoarce și pleacă mergând țanțoș.

Ash îmi ridică bărbia ca să îl privesc în ochi, își drege glasul și spune:

—  Indiferent de cine e tipa aia și ce aveți voi de împărțit, îmi pare rău și vreau să știi că nimeni altcineva în afară de mine, nu are voie să se lege de tine, spune zâmbind.

Îi zâmbesc înapoi și îmi șterg lacrimile de pe obraz.

—  Mulțumesc pentru tot, îi spun și vorbesc serios, nu mă așteptam să îmi ia apărarea așa.

—  Pentru puțin. Sincer, mi-aș fi dorit să i-o pun, dar deja s-a comportat aiurea și dacă mă uit mai bine nici măcar nu e atât de sexy, spune uitându-se în direcția în care s-a dus Natalie.

Începe să râdă și la fel fac și eu după care zic:

—  Ne mai continuăm plimbarea?

—  Oh, da. Aproape că uitasem. Dar cu siguranță, pe partea opusă.

—  Bineînțeles, îi zâmbesc.

      Nu știu ce l-a determinat să faca asta, dar îi mulțumesc și sunt șocată sincer. Nu mă asteptam ca Natalie să fie aici și nici să renunțe atât de ușor. Dar bănuiesc că pe cât de șarmant este Ash, pe atât de amenințător e.