Asha

45

      Deschid cu greu ochii , însă totul e o ceață.
Văd o figură familiară care mă strânge în brațe.
Strânsoarea mă liniștește și încerc să răspund îmbrățișării atât cât îmi permite trupul slăbit.

—  Nu îmi vine să cred! Îmi pare rău! Te iubesc! răsună o voce atât de calmă, iar eu nu pot decât să mă cuibăresc la pieptul persoanei.

      Mă desprind și mă frec la ochi încercând să îmi dau seama ce se întâmplă defapt.

      Imaginea se clarifică și deasupra mea apare chipul îngrijorat al lui Ash.

Dumnezeule! Ash!

      Ultimele câteva minute îmi reapar în minte precum un film vechi.

      Petrecerea frăției, lovitura, zgomotul, tata, Aleksander..totul.

—  Ash.. scot într-un final pe cel mai răgușit glas posibil.

—Iisuse, Atlanta! Exclamă și se apropie de mine.

—  Ce... ce s-a întâmplat..?

—  Nu trebuie să te agiți acum în legătură cu așa ceva. Îți voi explica totul când îți mai revii. Acum ai nevoie de odihnă. Mă duc să chem o infirmieră să vadă cum ești. Spune și mă mângâie pe frunte după care mă sărută părintește și pleacă.

      Încerc să îmi mișc capul, dar durerea e prea mare. Bipăitul aparatelor nu fac altceva decât să amplifice durerea.

Deci sunt în spital...

Serios Atlanta?  Îmi șoptește subconștientul.

      Îmi mut privirea către noptiera de lângă patul alb de spital și bâjbâi pe suprafața noptierei.
Dau de o hârtiuță și o ridic încet până deasupta capului.

      E un calendar mic pe care sunt tăiate câteva zile și scrise niște cuvinte.

      Citesc fiecare frază scrisă în căsuțele zileor timp de cinsprezece zile.

,,Ziua unu- a fost conectată la aparate
Ziua doi- încă aceeași stare
Ziua trei& patru- situația se agravează, nu am mai mâncat de patru zile.
Ziua cinci&șase- sunt obosit, dar nu o pot lăsa singură, nu acum.
Ziua șapte- o săptămână și încă nimic.
Ziua opt&nouă- speranța moare ultima.
Ziua zece- o iubesc atât de mult.
Ziua unsprezece&doisprezece- știu că poate lupta, e o luptătoare, e puternică.
Ziua treisprezece- nu am mai dormit de atâta timp, decât două ore. Nu o pot lăsa..
Ziua paisprezece- se va trezi din clipă în clipă.
Ziua cincisprezece- la naiba cu toată coma nenorocită!
Ziua șaisprezece- ?"

      Ochii mi se încarcă de lacrimi și mă simt mai neputincioasă decât am fost vreodată.

Comă?

       Am fost în comă cincisprezece zile? Nu îmi vine să cred!
Iar Ash... a stat aici în tot acest timp...

      Informația e prea greu de procesat acum, iar migrena se agravează. Pun hârtia la loc și mă cuibăresc mai bine când pe ușă intră o femeie scundă îmbrăcată în alb.

—  Atlanta Simons. Uite luptătoare! spune și îmi zâmbește.

      Încerc să îi întorc zâmbetul după care șoptesc:

—  Ce mi s-a întâmplat?

—  Te-ai lovit doar la cap, însă contuzia a fost atât de mare încât ai intrat în comă, dar acum vei fi bine, mă asigură în timp ce verifică aparatul din dreapta mea.

Cum poate fi atât de directă?

—  Dar ce... în ce m-am lovit? spun cu ultima vlagă pe care o găsesc.

—  Păi, din câte am înțeles..o mașină. Ai avut noroc scumpo. Doar te-a împins și te-ai lovit de asfalt, însă trupul tău a reacționat astfel... intrând în comă, spune, iar zâmbetul îi pălește.

Nu pot să cred!

      Mă simt atât de derutată, atât de confuză. Nu îmi amintesc decât că m-am lovit foarte puțin, dar nu că o mașină a dat peste mine.

Asta e o nebunie!

      Și atunci pe ușă intră mama, cu o expresie îngrijorată pe față. Se apropie de patul meu și mă strânge în brațe când drumul lacrimilor.

—Fetița mea...

—  M... mamă, îi șoptesc, chiar dacă aș vrea să țip de bucurie că trăiesc, însă nu pot.

      Mama se dă la o parte și se așează pe pat, iar asistenta pleacă zâmbind lăsându-i pe Skylar și Robin înăuntru.

—  Atlanta! Te-ai trezit! chițăie la unison și mă iau în brațe.

      Mă bucur atât de mult că au venit să mă vadă. Nu m-am așteptat în veci că o să am astfel de prieteni.

      Se desprind și îmi zâmbesc, iar eu încerc să le răspund la fel prin masca de oxigen.

—  Tata! Aleksander! țip involuntar când amintirea celor văzute cu ceva timp înainte îmi reapare în față.

—  Poftim? întreabă mama mirată.

      Îmi scot masca de oxigen și mă ridic puțin privind prin cameră.

—  A fost doar un vis draga mea. Pune-ți masca la loc.

—  Nu! Nu am nevoie. Vreau acasă! spun și încep să plâng.

—  Mai trebuie să ți se facă câteva investigații, spune și mă așez, scâncind de durere, la loc.

—  Unde este iubitul meu? întreb fără ca măcar să îmi dau seama ce am spus. Dar nu îmi pasă.

—  Este afară, spune Sky. Vrei să îl chem?

      Dau din cap afirmativ și toți părăsesc salonul făcându-i loc lui Ash.

      Intră pe ușă cu un buchet imens de trandafiri și cu ochii roșii și vineți pe dedesupt.

Arată îngrozitor!

—  Hei. Ți-am adus astea, spune și împinge florile mai aproape de mine după care le așează în vaza de pe noptieră.

—  Vino, spun și îl apuc de mână, iar el mă privește mirat.

—  Atlanta masca ta...

      Încearcă să spună, dar cu toată forța de care sunt capabilă îl trag de guler și îl sărut. Am nevoie de asta. Am nevoie de el.

      Poate când o să îmi revin la gândurile mele, voi fi iar supărată pe ce a făcut. Încă nu l-am iertat, dar faptul că a stat aici, nemâncat și nedormit, îmi demonstrează mult mai multe. Gestul acesta mic și atent este cu mult peste un pariu pueril.

      Îmi răspunde la sărut, delicat și suav. Se străduiește să nu îmi facă rău în nici un fel.
El chiar se străduiește să mă iubească, dar eu nu i-am arătat niciodată cum să o facă. Ar trebui să înțeleg. Să înteleg că acel pariu a fost cu mult înainte... dar nu acum.

Dacă nu te iubește așa cum vrei tu, nu înseamnă că nu te iubește cu fiecare părticică din el, atât cât poate...