Asha

59

      După un drum lung și tăcut înapoi la cămin, ajung în camera mea și mă trântesc în pat.

      Ash se așază lângă mine la fel de tăcut si stresat precum a fost tot drumul.
Sincer, mă bucur că Gregg a apărut la țanc la secție, cu toate că habar nu am cum a reușit să mă scoată de acolo fără să mai dau încă o declarație.

Mă descalț și arunc pantofii cât pot de departe întinzându-mă și oftând.

―  Ash?

―  Hm?  evită  să mă privească.

— La ce te gândești?

— La nimic, îmi răspunde mai bosumflat ca niciodată.

      Mă ridic și mă arunc pe spatele său așezându-mi capul pe el.
Se smucește și se ridică privindu-mă ciudat.

      Mă chiorăsc la fața sa, încercând să îmi dau seama ce s-a întâmplat, cu toate că știu deja motivul acestui comportament.

      Se plimbă de sus în jos prin cameră. Îl privesc atent și îi analizez trăsăturile pentru a o mia oară. Ochii verzi îi sunt acum roșii pe margine. Are maxilarul încleștat și umerii încordați.
Dumnezeule! Chiar și nervos e superb. Felul în care își dă ochii peste cap, felul în care își mușcă buza și rostogolește inelul din buză, felul în care își îndeasă mâinile adânc și totodată lejer în buzunare, toate acestea îi oferă acea aură misterioasă, acel aer irezistibil.

      Și cu toate astea, oare este el sufletul meu pereche? Dacă cineva mi-ar fi pus această întrebare în urmă cu patru luni, i-aș fi spus că e nebun, că este imposibil, dar acum, după tot acest timp petrecut împreună, cu bune și rele, am ajuns să îmi pun această întrebare primordială omenirii.

      Continuă să se învârtă prin cameră, așa că îmi dreg glasul și îmi iau inima în dinți.

―  Ai de gând să încetezi?

―  Ce? spune când observă că lui îi adresam întrebarea, de parcă nu am fi doar noi în cameră.

―  Te învârți precum un leu în cușcă de când am venit, îi explic.

―  Să-mi bag. Atlanta! Nenorocitul ăla de... de Adam este cel care a încercat să îți facă rău în cel mai oribil mod și tu vrei să stau calm? țipă el.

―  Chiar vreau. Nu este nevoie să ne agităm atât de tare! fac și eu.

―  Bine. Poate dacă tu nu erai atât de naivă să îl crezi prieten pe dobitocul ăla, acum nu mai eram aici.

―  Ce vină am eu?

―  Tu ești vinovată Atlanta! Pentru că tu lași toți idioții să îți intre în viață ca mai apoi să ți-o distrugă!

Poftim?

―  Așa cum am făcut cu tine? spun și îmi acopăr imediat gura slobodă.

      Ash mă privește mirat.
Nici măcar eu nu ma așteptam să scot așa ceva pe gură.

―  Asta crezi despre mine? se îndepărtează.

―  Nu! Nu mi-am dat seama!

Nici măcar nu știu de unde mi-a venit să spun una ca asta.

―  Atlanta. Chiar asta crezi? Că îți distrug viața? mă întreabă, iar tonul grav devine mult mai jos.

―  Nu! La naiba! Nu asta am vrut să spun!

Începe să râdă într-un fel ciudat.

―  Ba da! Chiar așa este. Te-am distrus Atlanta. Din cauza mea a trebuit să înduri toată faza cu accidentul, reproșuri și multe alte scandaluri inutile. Sunt un idiot,  Atlanta. Și așa voi rămâne. Doar un maindanez. Un golan. Tu chiar crezi că suntem într-un film în care golanul și  fata cuminte o să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți?

     Simt cum lacrimile îmi dau să iasă pentru a nu știu câta oară pe ziua de astăzi. Știu că spune toate astea din cauza stresului și a nervilor, dar mă doare. Mă doare atât de tare.

―  Ash, te rog! De ce îmi spui toate acestea?

―  Pentru că asta e realitatea. Tu chiar nu întelegi? Viața nu este roz, iar eu nu am certitudinea că pot să fiu o eterninate lângă tine și nici viceversa.

―  Nu vrei asta? îl întreb și mă apropii.

―  Bineînțeles că vreau, dar mi-e frică, Atlanta. Mi-e frică de...

―  De...?

―  Nu contează! își apleacă capul spre podea.

―  Cum adică nu contează? insist eu.

―  Nu contează am spus! țipă și dă cu pumnul din nou exact lângă mine, lovind în perete precum a mai făcut-o. De data asta cu o putere mult mai mare.

      Privirea îmi fuge de la fața sa,  la mâinile sale pline de cicatrici și înapoi. Mi-e teamă. Pentru prima dată în patru luni, mi-e teamă de Ash.

―  Să-mi bag... Atlanta, face și îmi prinde capul în mâinile sale mari. Îmi pare rău, îmi pare atât de rău.

      Încuviințez și îl las să mă strângă în brațe. E un sentiment ciudat, dar, deși îmi este frică de el, înfățișarea sa mă liniștește.

      Mă mângâie pe păr și mă strânge tot mai tare.

―  Sunt atât de inconștient. Te rog nu mă urî. Te iubesc atât de mult și știu că uneori mă transform într-un monstru, dar chiar te iubesc! Îmi șoptește, iar eu încep să plâng.

      Îl strâng în brațe și lacrimile fierbinți îmi curg pe obraji.
Mă face să plâng, dar la naiba de nu-l iubesc.

      Îmi ridic capul și privindu-l în ochi, îmi lipesc buzele de ale sale.
Sărutul său pasional mă trezește la realitate numaidecât. Poate nu vom trăi până la adânci bătrâneți; dar acum, el e al meu și eu sunt a lui, și nimic altceva.

      Limba sa intră delicat printre buzele mele, oferindu-mi senzația criminală pe care reușește să mi-o transmită de fiecare dată.

      Mâna sa puternică mă apucă ușor de fund făcându-mă să tresar și mă mușcă încetișor de buza de jos. Gem și îmi arcuiesc spatele în brațele sale când începe să mă dezbrace lent și suav.

― Ash...

―  Ești sigură că asta vrei? Mai ales după toate alea?

―  Nu vreau. Am nevoie.

      Și doar cu atât am reușit să îi dau de înțeles că el este drogul meu. Suflarea sa, atingerea sa pe pielea mea înfierbântată, micile mușcături din iubire. Atât de multe gesturi mici cu însemnătate mare. Atât de multe experiențe pe care nu le-am trăit decât cu el.
Atât de multă iubire...