Miraculous: The Secret behind The Mask

Chapter 16~vol 2~ Disperarea

Adrien povestește

Merg la căsuța unde am trăit ultimul an. Ajung aici, si vad pe geam ca lumînările erau aprinse. Da, iar e noapte, întreaga zi a trecut facandu-ne o strategie care in cele din urmă nu am mai urmat-o nici unul. În fine, ajung in fata usii. Imi e prea teama sa o deschid, dar il închid ochii. Il simt pe Robérte, vine înspre usa. Ma lipesc cu spatele de perete, pentru a nu fi vazut de cei din casa. Robérte deschide usa si ma vede. Iese si el pe prispă si închide usa in urma lui.

R:- Adrien! Esti in regula!

A:- Cam des va îngrijorați...

R:- Piciorul tau...

A:- O mica zgarietura, nimic mai mult!

R:- Asa spui tot timpul. Lasă-mă să văd...

Imi ridica pantalonii si vede o tăietură adâncă, făcută cu acel cuțit.

R:- Asta numești tu zgarietura usoara? Nu mai avem praf pentru a o vindeca, deci te voi bandaja.

A:- Bine...

Ma bandajeaza repede si se ridică din nou în picioare.

R:- Ma bucur ca ai scapat teafăr...

A:- Ma gandesc ca nu trebuie sa ma duc sa imi vad părinții... doar ii pun in pericol mai tare decât sunt de fapt...

R:- Imi dau seama cat de greu trebuie să fie pentru tine, dar acesta e adevarul, nu poti sa mergi sa ii vezi.

A:- Stiu...

R:- Adrien...

A:- Ce?

R:- Peste un an faci 18 ani...

A:- Mda..

R:- Pana atunci ai nevoie de părinții tăi indiferent cat de matur ai fi.

A:- Poate ca nici macar nu ma vor mai recunoaște.

R:- Poate ca ei nu, dar inimile lor sigur o vor face. Ii poti proteja si daca ii vezi...

A:- Robérte.... multumesc mult!

R:- O meriți! Esti ca si fiul meu, ai trecut prin multe suferințe, doar din cauza mea. Esti ca si copilul meu, oricum esti sânge din sângele meu. Ce nu face un tata pentru copilul lui? Hai, du-te.

Ating clanta usii. O apas mai timid decât as fi putut să o fac... Mama ma vede...

E:- Adrien..

G:- Fiule!

Vin amândoi înspre mine, eu neapucand sa ripostez.

G:- Adrien... Esti atat de schimbat! Totul... nu mai seamănă cu tine... Esti atat de slab, înalt, părul... ochii... fata...

E:- Ce e cu cicatricea aia? Spune ceva.

Pur si simplu am senzatia ca acea comanda care trebuia sa duca informatia la buze pentru ca acestea să exprime ce gandesc s-a blocat pe traseu. Nu pot spune nimic. Mama ma mângâia pe fata, imi dăduse jos ochelarii si isi trăgea degetul pe fata mea, pe dâra lăsată de acea rana. Tata se uita la mine foarte speriat. De ce nu ziceam nimic, asta era întrebarea lor.

G:- Fiule, spune ceva...

E:- Dragul meu, spune ceva!

Imi atinteam privirea spre Robérte si imi aduceam aminte ce mi-a spus in urma cu cateva minute. Tot de el am rămas cel mai apropiat. El m-a salvat din toate acele situații deplorabile in care puteam sa mor. Imi ieșiseră o lacrimă din ochi. Nu puteam spune nimic, eram prea afundat în cuvintele spuse de Robérte... Nu pot decat sa imi întorc privirea înspre mama mea si sa ii zâmbesc. Apoi, o strâng în brațe lent, dar sigur. Se alătură și tata, dar eu rup îmbrățișarea cat de repede si incep sa schiopatez inspre camera mea.