The billionaire's wife ///HS

32. Buridda

E

Nu îmi plăcea să cred că viața mea era atât de complicată, nu puteam crede că asta e tot ce voi face întreaga viață pentru că aș înnebuni. Nu credeam nici că voi fi căsătorită atât de repede sau că voi pierde încrederea tuturor în câteva secunde dar lumea se schimbă continuu, timpul face totul mai complicat. Am vrut să călătoresc după facultate, să văd lumea și să mă distanțez și mai mult de trecut dar odată ce l-am întâlnit pe Aiden, am uitat de visele mele și am decis să-mi petrec restul vieții urmărindu-le pe ale sale. Aici a fost greșeala mea, iar acum aveam șansa să remediez totul. Eram tristă, supărată pe mine și pe faptul că nu am putut să îi țin pasul, că am renunțat la anumite opinii pentru a-mi satisface soțul- îl iubeam, aș fi făcut orice pentru el. 

"Blaze, te superi dacă mă lași să fiu puțin singură? Promit că nu voi dispărea. Vreau doar să urc singură." Vocea mea era mică, spartă de nopțile în care am adormit plângând gândindu-mă la cât de nenorocită a ajuns viața mea, bărbatul știind mai bine decât să insiste, încuviințând încet. Treptele din piatră erau reci din cauza ploii care s-a revărsat pe oraș, bucurându-mă că după atât de multe zile dogoritoare, puțină răcoare și-a făcut simțită prezența în orașul liniștit.  Dis de dimineață, la crăpătura răsăritul am realizat că nu mai puteam să-mi plâng de milă așa că am căutat un loc liniștit în care să mă gândesc, bucurându-mă odată ce am descoperit biserica bizantină care privea întregul port, solicitându-i unui Blaze deja trezit că aș vrea să merg. Odată ce acesta a parcat mașina pe deal, am observat treptele din piatră care trebuiau urcate pentru a ajunge la Notre-Dame-de-la-Garde  și am decis să-i spun acestuia că aveam nevoie de singurătate. Mă simțeam de asemenea pregătită să fac lucrul pe care l-am evitat în aceste zile și deși va fi dificil, eram convinsă că aveam să trec peste aceste momente. Pentru mine era dificil, era un război în interiorul meu pe care nu îl puteam controla și simțeam că îmi pierdeam identitate cu fiecare secundă rămasă. Speram totuși să se schimbe în curând acest aspect al vieții, trebuia să-mi mențin speranța vie-era singura mea șansă. 

Abia după ce am ajuns în fața bisericii, am putut să iau o gură de aer, lăsând vântul să-mi fluture părul în toate direcțiile, bucurându-mă de senzația plăcută. Eram extenuată, psihic și fizic, eram deprimată și lipsită de lumina pe care odată o posedam- era vina mea. Totul era din vina mea și faptul că nu puteam schimba nimic mă ținea în trecut.  Ochii mei au urmărit sunetele care se auzeau în față, observând o porțiune de teren care deschidea o priveliște magnifică spre portul încărcat de vase diferite, lăsând marea albastră să se verse peste priveliștea sublimă. Mă așteptam ca în câteva minute să apară primii turiști așa că acum erau momentele de liniște pe care le căutam cu atât de multă disperare, trebuia să reușesc să-mi pun gândurile la punct și să revin la atitudinea pozitivă cu care am fost obișnuită. 

Eram o persoană puternică, poate că nu arătam acest lucru mereu dar trebuia să cred că nimic și nimeni nu mă putea doborî. Luând o gură mare de aer, mi-am scos din buzunarul pantalonilor pe care i-am tras pe mine de dimineață, telefonul pe care Styles mi l-a oferit acum câteva zile. Chiar dacă spusese că era menit pentru a suna când eram în pericol, nu aveam posibilitatea să apelez la alte metode, formând numărul pe care îl știam din cap, așteptând ca apelul să se cupleze. Destinatarul trebuia să răspundă, nu credeam că dormea, cu toate că o parte din mine nu își dorea să poarte această conversație. "Castellano." 

La auzul numelui său, rostit cu atât de multă oboseală, nu am putut să-mi controlez respirația, lăsând să-mi părăsească dintre buze un suspin puternic, câștigând astfel o reacție imediată din partea soțului meu. "Amore, tu ești?" Întrebător și atât de convins că eu eram, m-am așteptat să aud altceva de la el dar având în vedere modul în care am fugit din New York, nu mai știam ce să cred când venea vorba de el.