The billionaire's wife ///HS

44. Spezzatino

E

Întinsă pe patul confortabil, părea acum că nimic nu mergea. Tot ce am făcut în ultimele zile a fost să mă gândesc. Nu mai știam ce să cred, ce trebuia să fac. Uneori aveam impresia că orice alegere aș face, ar fi cea greșită. Zilele treceau cu repeziciune, iar dacă nu aveam mintea ocupată cu proiectul de la galerie, atunci gândurile mele mă purtau în exact acele locuri pe care îmi doream să le uit. Era greșit că îmi doream în continuare să rămân? Să îl am în preajmă? Cu toate că a făcut lucruri de neimaginat, cu toate că am fost martoră a nebuniei sale. Poate că frica era cea care mă oprea să vorbesc, să mă uit la el. Eram convinsă că nu se va schimba dar dintr-un motiv străin mie, nu puteam să plec. Nu-mi doream să plec. Dar totodată, nu puteam să îl am în preajma mea. Cred că au trecut ore bune de când sunt izolată în biroul meu, ascunsă de o serie de hârtii pe care trebuia să le completez și să le îndosariez. Trebuia să-mi ocup timpul cu ceva și având în vedere că Blaze a fost mai mult decât binevoitor în a mă acompania, trebuia să profit de aceste momente. Eram calma aici, cu toate că aveam multă treabă. Mă simțeam în siguranță, lucru ce casa lui Styles nu îmi asigura. Cel puțin nu siguranța pe care o căutam. 

Odată ce rutina a revenit în viața mea, tot ce vedeam era încăperea din conacul luxos al lui Styles și galeria pe care o îndrăgeam atât de mult. Dar ziua aceasta nu era menită să fie petrecută în arta mea, nu acum. Blaze a apărut imediat, semnalându-mi că era momentul să ne retragem la casa bărbatului nemilos. Nu a durat mult, drumul fiind deja un vis urât. Iar odată ce m-am văzut înapoi între pereții camerei în care mi-am petrecut atât de multe zile și nopți, tot ce mi s-a întâmplat a revenit, retrăind din nou și din nou toată suferința din viața mea. Nu totul se rezuma la Harry Styles, deoarece durerea mea era mia adâncă decât el, mai adâncă decât ce a provocat el. Suferința mea era originară din Italia, de pe vremea când tata îmi controla viața, prelungindu-se odată ce mi-am legat destinul de Aiden. 

Trecuseră ore bune de când eram aici, dar peretele din fața mea părea uimit de propria mea durere, neștiind cât de repede trecea timpul. Odată ce am auzit sunetele în casă am știut că în curând avea să revină, iar eu eram conștientă că trebuia să îi vorbesc. Nu puteam să fiu așa, nu când eram convinsă că nici pentru el nu era plăcut să mă vadă astfel. 

Pașii acestuia se auzeau apăsați pe parchetul scump, știind prea bine că era doar o chestiune de timp până avea să reapară. Nu îmi doream să îl văd, nu acum. Dar știam că nu puteam să-l evit pentru încă câteva săptămâni. Ochii mei au trecut peste urmele de pe încheieturi. Știam că nu sunt reale, erau în imaginația mea. Poate faptul că aceste zile au fost în ceață pentru mine, evitând de cele mai multe ori orice încercare de-a lui Blaze de a mă face să mănânc ceva, imaginația mea revenise sub forma unor vedenii. Îmi vedeam trupul exact cum era acum câteva luni, exact cum mă simțisem atunci, mă simțeam și acum. Violența lui Aiden nu era mereu prezentă sub formă fizică, de cele mai multe ori era psihologică. Totul se întâmpla în mintea mea, tot ceea ce făcea era să mă determine să-mi pierd ușor mințile. Faptul că vedeam acum, într-un moment în care Aiden era departe de mine, urme ale violenței sale nu era un lucru bun. Însemna că oboseala era atât de mare încât îmi pierdeam ultimele fărâme de rațiune. Degetele mele au trecut ușor peste pielea purpurie, observând formele diferite. Culori diferite. Părea frumos într-un fel, era menit să fie văzut de mai multă lume decât doar de mine. Forma degetelor sale lungi era imprimată și acum pe mine, acum când nici măcar nu mă atinsese. Iar apoi ochii mei au privit inelul de logodnă. Iar apoi acel inel rotund care îmi limita libertatea. Îmi luase cei mai buni ani, ani pe care nu puteam să-i mai recapăt. 

"Trebuie să vorbim, Eleanora." 

Nu eram surprinsă că era aici, nici măcar vocea sa adâncă nu mă mai surprindea, nu când gândurile mele erau în locuri periculoase.  Nu folosise vreun alint, dar nici nu-mi spusese Nora, ceea ce era un lucru bun. Mereu se întâmpla ceva greșit atunci când îmi folosea prescurtarea numelui. 

Eram o femeie în toată firea, am fost crescută cu așa ceva. Nu puteam să mă las doborâtă de cuvintele urâte spuse de un bărbat. De ororile pe care le văzusem. Poate că mai mult decât Castellano, eram o Valente. Puteam să port o conversație cu un om de care îmi era frică, nu era nimic nou. Ochii mei s-au fixat pe acesta, sprijinit de tocul ușii. Era în costum. Fusese la muncă dar ochii săi îi trădau oboseala. Probabil că nu arătam nici eu mai bine. 

Încuviințând, mi-am întors repede privirea, fixând-o din nou pe încheietura învinețită. Preferam să privesc această durere decât să mă uit în direcția sa. P

"Știu că te-am rănit. Până acum nu mi-a părut rău dar nu știu ce să fac să-ți arăt cât de mult regret cele întâmplate. Nu vreau să pleci. Nici acum, niciodată. Am nevoie de tine." 

Poate că aceste vorbe erau menite să-mi aline suferința, dar auzeam doar Aiden. Auzeam exact persoana de care fugeam. 

Liniștea a cuprins din nou încăperea, neștiind ce să spună pentru a înlătura acest aer incert. Eram dispusă să îl iert? Eram oare capabilă să trec peste acest moment? Oricât de mult m-am gândit la aceste întrebări, nici după câteva zile nu am reușit să zăresc un răspuns. Harry era diferit de Aiden. Trebuia să fie. Aveam nevoie să fie. Mintea îmi zicea să plec, să fug cât mai departe de New York și de cei doi bărbați care mi-au marcat viața în moduri mai asemănătoare decât credeau, dar picioarele nu mă purtau niciodată mai departe de ușa principală. Era acesta un semn să rămân? 

Îmi doream ca totul să revină la normal, să șterg cu buretele ultimele zile. Eram fericită. Mă făcea fericită, oricât de greșit era pentru mine. Era cel mai apropiat lucru de normalitate. Aveam nevoie de Harry. 

"Vreau să mergem la un picnic, Nora. Vreau să vorbim, te rog vorbește cu mine. Nu suport să te văd așa. Nu știu ce să fac. Nu sunt obișnuit cu așa ceva, te rog. Ajută-mă."

Vocea sa îi trăda disperarea din glas, Harry Styles era poate mai pierdut decât mine în acest moment. Încerca, poate prea mult dar măcar își dorea să remedieze situația. Nu mai puteam să stau așa, să fiu închisă între pereții unui conac. "Pânză." Vocea mai era spartă, răgușită dar era acolo. Mă auzeam în glasul distrus. Trebuia să mă regăsesc. Acum avea totul sens. Era mai mult decât Harry. Eu eram problema. Eu am fost mereu, nu el. Cel puțin așa credeam. Nu era doar el, eram amândoi. La fel de vinovați, la fel de toxici. 

"Cum? Nu înțeleg." 

"Am nevoie de pânză de la Galerie. Trebuie să pictez." 

Era o minune că puteam forma aceste propoziții, iar Harry era la fel de mirat după modul în care fruntea i s-a încruntat. Iar apoi am observat altceva. Poate că abia acum înregistrase cuvintele pe care i le spusesem, dar pentru o secundă, o urmă de lumină i s-a zărit pe chipul întunecat. Poate că era mai simplu să fi luat cele necesare când am fost acolo mai devreme, dar totodată eram convinsă că era mai mult decât fericit să mă ajute. 

"Îl voi trimite pe Spencer după ea imediat." Ochii mei i-au întâlnit pe ai săi pentru prima oară după acel moment, privirea sa fixându-mă pentru câteva secunde înainte să se întoarcă și să se îndrepte spre ușă. 

Oprindu-se, mâna sa a prins peretele de lângă, un șoptit ușor, aproape inexistent zburând prin încăpere odată ce s-a îndepărtat de locul în care mă aflam. "Chiar am nevoie de tine. Imposibil de mult." 

Iar apoi, fără să realizez, o urmă de zâmbet mi-a prins chipul. " Și eu. Imposibil de mult." 

Totul părea mai puțin imposibil acum. Trebuia să-mi deschid inima unei noi zile. Iar faptul că dorința mea a revenit în ceea ce privește arta, era un moment important. Era ceva bun pentru mine. Poate furtuna se risipea fix atunci când credeam că voi fi înghițită de apa rece. Totul părea că începea să aibă sens. Până și Harry. 

Nu știam ce urma și nici nu aveam răspunsurile încă, dar știam un lucru. Era diferit. Nu era Aiden. Pentru că eram aici. Acum eram convinsă de un lucru; cu toate că nu eram complet nevinovată, mă cunoșteam. Harry nu era Aiden deoarece eu eram aici. Dacă erau identici, aș fi plecat. Nu aș mai fi luptat pentru asta. Iar Harry își dorea să lupte, să încerce, iar pentru moment era de ajuns. Poate că aveam să-mi limpezesc gândurile, să pot să discut cu el pentru că știam că trebuia să o fac. Ceea ce am avut acum era un început, încet și extrem de precaut, dar era un început în direcția bună.