The billionaire's wife ///HS

70. Farinata

E

Știam că trebuia să respir dar trupul meu mă trăda, neputând să fac nimic altceva înafara tensionării umerilor. Ochii mei au rămas fixați pe acesta, observându-i furia neclintită în ciuda posturii ferme și impasibile. Tot ceea ce corpul său nu arăta, o făceau ochii- întunecați, verdele smarald fiind acum aproape negru, umbra nervilor încețoșându-i privirea, amețindu-mă instant. 

Știam că îmi aștepta răspunsul sau poate că întrebarea sa era menită să fie lăsată în aer, nici eu nu mai știam acum cum era. Tot ce conștientizam era că aerul se tensionase, încălzindu-se considerabil. Deși tensiunea fusese prezentă încă din momentul în care pășise peste pragul casei, acum nu era una de natură sexuală- era diferită. O tensiune plină de furie, de dezamăgirea unei realități pe care am ascuns-o atât de mult timp. Nu mă puteam gândi la nimic. Dar trebuia să o fac, trebuia să mă regăsesc. Nu puteam să-i permit să facă o scenă, nu când aveam un copil care dormea sus. Și nu când știam că orice mișcare greșită ar putea schimba cursul vieților noastre.  

Oftând, am încercat să-mi calmez respirația, trecându-mi degetele prin păr, complet intimidată de bărbatul din fața mea. Nu aveam altă soluție, acum îmi era clar. Ar fi o prostie din partea mea să neg, mai ales fiind convinsă că Harry și-a dat seama când l-a văzut pe Mal. Seamănă cu el, pentru numele lui Dumnezeu! Ar fi o greșeală să neg. Dar totodată trebuia să îl fac să plece, să îl conving să nu fie aici odată ce Malaki se va trezi. Nu aveam nevoie de nebunia pe care o aducea Harry în viața mea- categoric nici în a lui Mal. 

"Nu a fost necesar." 

"Nu vorbești serios, Eleanora! Nu e real ce spui acum. Cum adică să nu fie necesar?"

Vocea sa era dură, intensă și deloc plăcută urechilor mele. Dar nu ridicase tonul, deși faptul că vorbea cu atât de multă calmitate într-un moment în care nervii săi se manifestau prin pumnii strânși și ochii fierbinți, neliniștea mea era și mai intensă. Dar nu puteam să fac nimic altceva decât să-mi justific deciziile din ultimii ani. 

"Nu am știut când am plecat din New York. Am aflat după...era deja prea târziu."

Ochii săi au aruncat săgeți în direcția mea, picioarele sale mișcându-se ușor prin cameră, continuând să păstreze atitudinea care mă speria mai tare decât îmi doream să-i arăt. 

"Încerc din răsputeri să nu clachez, dar nu mă ajuți deloc." 

"Știu că ești supărat dar-"

"Supărat? Oh, Nora. Sunt furios. Nici nu mă pot uita la tine acum pentru că nu vreau să fac ceva ce voi regreta după." 

Ochii mei au rămas fixați pe degetele din poală, încercând să ascult pașii săi prin cameră, dorindu-mi ca acest moment să se termine cât mai repede posibil. 

"Nu a fost niciodată târziu."

"Greșești, Harry."

"Nu. Tu greșești. Tu ai greșit, Eleanora. Tu ai decis pentru mine. Mi-ai răpit alegerea. Mi-ai ascuns poate cel mai important lucru din lume. Cum ai putut să faci asta? Spune-mi, cum crezi că ar trebui să reacționez? Am pierdut cinci ani, cinci ani la dracu!"

Tonul vocii sale a crescut, făcându-mi ochii să se închidă pentru o secundă, calmându-mi respirația. 

"Nu am știut inițial. Iar atunci când am aflat... am crezut, a-am crezut că. a-adică nu am știut..-"

Vocea mea era spartă, ruptă de creierul meu care îmi spunea să mă îmbărbătez, să fiu tare în acest moment. Ochii săi s-au ridicat brusc, privindu-mă pentru prima oară de când a început nebunia care se desfășura acum. Realizarea sa a venit instant, pentru o secundă neînțelegând ce urma să se întâmple, un pufăit aproape dezgustat părăsindu-i gâtlejul, un surâs ironic, asemănător cu bărbatul înfiorător de acum cinci ani s-a auzit în sufragerie, în liniștea care ne acaparase.