The billionaire's wife ///HS

34. Polenta

E

Mereu mi-am dorit să cred că totul se întâmplă cu un motiv, că toate alegerile noastre duc într-un anumit punct al vieții în care totul pare mai clar, ceața dispare și rămâne doar serenitatea adevărului. Poate că era o prostie, mai ales considerând tot ce am făcut până acum în viață dar trebuia să mă țin de ceva; de speranța pe care o mai aveam. Tata m-a crescut să cred în orice altceva decât povești fără sens, să mă bazez pe instinct și să uit tot ceea ce mă poate influența pentru că în final, așa cum ne naștem și murim. Singuri. Într-adevăr el a fost și omul care m-a determinat să fug de acasă cu prima ocazie, să uit moștenirea, familia și orice altceva m-ar ține în Italia. Dilema mea era evidentă și totuși, acum că mă întorsesem în locul în care începuse totul, ceața era încă prezentă și nu dădea semne că ar dori să dispară. 

Ochii mei au privit cu oarecare resemnare locul în care odată se odihnea tabloul întunecat al unei femei triste, încătușate și fără speranțe. Nu m-am putut decide ce ar putea să fie acolo, în locul acelei opere pe care o îndrăgeam atât de mult. Styles nu mi-a spus niciodată unde a pus acel tablou dar eram convinsă că încă era prin preajma sa. Un fulger de amintire mi-a trecut prin față, apărând sub forma biroului său, dar a fost imediat înlăturat odată ce vocea asistentei mele a răsunat în galeria goală. O oră atât de devreme avea să fie grea pentru oricine, mai ales pentru o persoană care era căutată în continuare. Aiden m-a ascultat așa cum a făcut-o mereu, adică deloc dar eram convinsă că nu se aștepta la revenirea mea atât de abruptă în New York. Știam să mă feresc de ochii din umbră, am făcut-o cu mult timp înainte să îl cunosc pe el; nici el, nici George și nici altă figură angajată să mă caute nu avea să mă sperie. 

"Trebuie să aranjăm lucrările pentru săptămâna viitoare. Avem un cumpărător pentru "Doamna în alb" și trebuie să notezi tema pentru următoarele luni." 

Încuviințând, conștientă fiind de lucrurile pe care le tot amânam, am încercat să-mi golesc gândurile și să-mi las asistenta să mă conducă într-un colț mai retras al galeriei, trecând peste orele întregi de hârtii pe care am amânat să le verific, știind că aveam mai mult de muncă decât credeam. Nu știam exact cât timp mă voi putea bucura de aceste lucruri, trebuia să termin cât mai repede pentru a sta liniștită că deși poate voi fi absentă, prezența mea va fi simțită prin artă. Nu auzisem nimic de la Aiden și deși eram doar de câteva ore aici, privirea mea a rămas de multe ori ațintită asupra ferestrei simple, căutând urmele unor oameni care priveau insistent, așteptând să vadă o mișcare greșită din partea mea. Dar nimic. Orașul era calm, poate prea calm. 

Nimeni nu știa că sunt aici, soțul meu nu avea de unde să afle având în vedere că asistenta mea a primit instrucțiuni clare să nu împărtășească acest detaliu cu nimeni odată ce am sunat-o aseară. Iar în rest, doar Styles și personalul său știu că sunt în New York, iar faptul că a venit la muncă nu era alarmant în ochii nimănui. Tot ce vedeau era o galerie de artă, deschisă pentru public și atât. Speram să rămână așa. 

*

Ziua părea că nu se mai termina, ochii mei obosiți  priveau documentul din față, întrebându-mă pentru a mia oară dacă acesta era răspunsul. Am construit aceste tablouri pentru a fi văzute de oameni, pentru a fi admirate și nu știam sigur dacă cea mai bună opțiune era să le vând, să le las să putrezească în subsolul vreunui fanatic; aveam nevoie de bani, erau prea multe și spațiul liber pe care l-aș avea dacă aș da câteva pe mâna bogaților din oraș m-ar ajuta. Dar nu mi-a plăcut niciodată să le vând, mereu o fac extrem de greu, selectiv și lipsită de încântarea pe care o au artiștii atunci când operele lor sunt cumpărate. Aveam nevoie să pictez din nou, să mă apuc de alt proiect, simțeam că eram într-un punct mort, stagnant și nu știam cum aș putea să ies de aici.