The billionaire's wife ///HS

51. Maccu

H

Eram epuizat. Complet dezarmat de tot ce se întâmpla în jurul meu. Simțeam că nu puteam respira, eram închis din nou în acel loc, izolat de toată lumea. Nu mă puteam gândi la ce s-a întâmplat aseară, nu fără a-mi părea rău de modul în care reacționasem. Aveam impresia că urma să leșin. Nu mai suportam această situație, iar după aseară, sunt sigur că și ea și-a dat seama. Nu am crezut niciodată că voi fi acel gen de bărbat; cel care fură soția altuia. Acela care se îndrăgostește de o femeie care nu ar putea fi niciodată a sa. Dar s-a întâmplat. Cumva, tot ceea ce am încercat să evit s-a produs de zece ori mai rău. Aceste emoții mă slăbeau, mă făceam confuz și nu știam unde urma să mergem de aici. Era posibil să nu mai fie cu el? Eu nu puteam să continui să o am în fiecare zi lângă mine iar apoi să dispară fără urmă. Nici măcar nu știam dacă era o posibilitate. Până la urmă Castellano nu ar putea să o lege de el, nu? Oricine are dreptul să ceară divorțul și chiar dacă aveau să fie în instanțe ani de zile, măcar nu mai era cu el. Dar își dorea asta? Nu îi înțelegeam emoțiile. Ce femeie îi spune amantului că îl iubește dar în același timp nu ar da semne că vrea să renunțe la soțul pe care îl uitase? Eleanora Castellano era confuză, mă făcea neputincios. 

Dacă ar fi fost după mine, totul s-ar fi terminat acum mai bine de câteva luni, dar nu eu eram cel îndreptățit să vorbească cu el. Sunt convins că aflase, cred că știuse de mult că era ceva între noi. Așteptam să se răzbune, trebuia să o facă. Nu știam cum dar o va face. Nu îmi puteam da seama ce urmărea, mai ales acum când știa că eu nu mai aveam nimic de pierdut, ceva îl oprea. Poate că ajunsese la concluzia că ea nu merită un astfel de război, la urma urmei, e un bărbat egoist. Mintea mea nu putea să renunțe la imaginea cu cei doi, modul în care ochii bărbatului se aprindeau când aceasta vorbea. Mă priveam pe mine, era ca o oglindă. Știam că aceiași privire o aveam și eu iar ținând cont că eu aș ucide pentru ea, nu credeam că Aiden ar renunța atât de ușor la iubirea vieții sale. Dar era și a mea. Acest lucru era clar. Era și iubirea vieții mele. 

"Hei. S-a întâmplat ceva?" Luat prin surprindere odată ce i-am auzit vocea din pragul terasei, ochii mei s-au mutat pe aceasta, privindu-o lung. S-au întâmplat prea multe. 

"Nu. Doar...nu știu. Aveam nevoie de aer." Deși era dimineața, vremea rece m-a determinat să iau o pătură groasă cu mine, înfășurând-o în jurul meu, cafeaua din fața mea fiind de mult rece. Am uitat complet de ea. 

Gândurile au fost prea departe pentru a realiza de cât timp eram aici. Trupul acesteia a apărut lângă mine, alăturându-mi-se pe canapeaua exterioară. Corpul meu s-a mulat în al ei involuntar, trecându-mi brațul în jurul său, apropiindu-l și mai mult de mine. Pătura s-a așezat peste umerii ei, învăluindu-ne pe amândoi în căldura acesteia. Nu îmi doream să vorbesc. Nu puteam având în vedere starea pe care o aveam. Nu puteam să nu mă înfricoșez odată ce îmi aminteam de vulnerabilitatea pe care i-am arătat-o. Nu am vrut niciodată să fac asta, aveam impresia că mă făcea mai puțin bun. Cum să protejez persoanele la care țineam dacă nici măcar nu puteam respira cum trebuie? 

"Vreau să vorbim de seara trecută." 

"Hm. Eu nu vreau." Răspunsul meu a fost prea tăios, rapid și deloc binevoitor. Înțelegeam de unde vine dar nu îmi doream să discut cu ea despre aceste lucruri. Nu acum cel puțin. Aveam nevoie de timp. Să mă gândesc. Nu puteam face asta dacă îmi respira continuu în ceafă. 

"Harry, te rog."

"Am spus nu. Las-o baltă, Nora." Știam că aceste cuvinte o dureau dar nu aveam dispoziția necesară. Speram să înțeleagă de unde veneam și să primească tot ce ziceam cu o urmă de sare. Nu îmi doream să o supăr dar nu puteam vorbi acum cu ea.