The billionaire's wife ///HS

35. Garmugia

H

Aveam o tendință să exagerez când venea vorba de modul în care îmi desfășuram afacerile iar din momentul în care am aflat că totul se derulează într-un mod în care nu-mi doream, oboseala și toată furia acumulată dădea pe afară. Nu mai eram calm, corpul meu era cuprins de o furie nestăvilită, eram impacientat și nu știam cum aveam să trec peste toate problemele. Trebuia să plec de aici și odată ce coboram din mașină, trebuia să intru în propria casă fără probleme. Eleanora nu trebuia să știe tot ce am pe umerii, nu fără a o face să se simtă și mai închisă decât era deja. Poate că nu o înțelegeam cum ar trebui dar știam un lucru sigur: protecția ei era prioritatea mea. Aș renunța imediat la tot doar pentru a mă asigura că e bine iar acest lucru spunea multe despre mine. Nu apreciam oamenii, nu eram atras în mod particular de ceea ce îmi ofereau femeile, considerând mereu că tot ceea ce mă ajutau erau o partidă bună dar ea era diferită. 

"Domnule, mașina e pregătită."

Oftând cu putere, mi-am întors privirea spre Spencer, lovind o piatră care semnifica tot ce a mai rămas din depozitul din Bronx. Unul dintre motivele pentru care uram New York-ul era acesta, lipsa de securitate. Orice aș face, oricâți oameni aș aduce aici, nu era un cartier sigur dar în același timp, era cel mai sigur mod de a mă asigura că autoritățiile sau persoane ca detectivul Russo nu aveau cum să găsească depozitele în care îmi țineam planurile. 

Bombe, deșeuri, cărămidă și mult praf. Asta îmi oferea orașul acum iar acest lucru mă enerva enorm. Nu mă puteam concentra, aveam în sânge nevoia de a distruge, de a omorî, de a vedeam roșu în fața ochilor. 

"Trebuie să plecăm. Am primit informații noi; Castellano a aflat că sunteți în New York." Spencer era un agent bun, mereu folositor. Dar nu era Blaze, nu știa cum gândeam, nu anticipa ceea ce voiam să fac. 

Încuviințând, am privit pentru ultima oară mizeria care a rămas din unul dintre cele mai profitabile afaceri, laboratorul fiind complet distrus de focul mistuit, nerămânând nimic ce putea fi salvat. Dezamăgirea era profundă dar știam că nu puteam face nimic pentru a schimba cele întâmplate deja. Aveam nevoie să plec de aici, să las totul în urmă și să privesc viața cu noi ochii. Picioarele m-au purtat repede în dreptul mașinii, urcându-mă în automobil fără prea mare haz, rămânând în liniște pe durata drumul înapoi acasă. 

Lumina casei se zărea din momentul în care farurile mașinii au apărut în dreptul porții, verdeața din jur conferindu-i imobilului un aer misterios, ascuns ceea ce era exact ce căutasem în momentul în care am decis să cumpăr această casă. Cu toate că după ceva timp realizasem cât de mare era pentru o singură persoană, având în vedere că majoritatea timpului meu era petrecut la birou sau în călătorii de afaceri, nu prea aveam simțul de a diferenția între o casă primitoare și una pustie. Viața mea nu a fost niciodată normală și uneori petrecerile care animau pereții dădeau locului un aer cald, primitor dar eu știam că la sfârșitul zilei, eram doar un bărbat într-o casă, singur și pustiu. Drept era, puteam oricând să mă retrag în apartamentul mul mai mic și mai primitor din oraș, dar acela nu era ca ceea ce aveam aici. Era mai primitor, mai ascuns și mai retras. 

"Domnule?" 

Nu realizam bâzâitul din jurul meu, părea că simțurile mele nu erau în regulă pentru că nu auzisem primele dăți în care Spencer mi-a rostit numele. Odată ce am revenit cu picioarele pe pământ, am știut că era momentul să mă dau jos, să-mi las șoferul să plece și el acasă și să văd ce făcea Eleanora. Blaze era și el undeva prin casă, mai mult ca sigur într-un loc liniștit. I-am oferit o parte a casei, un dormitor și o baie departe de cele principale, asemănătoare celei de serviciu pe care o folosea menajera mea dar mereu insista să rămână în apropiere, spunând că nu poate auzi dacă s-ar întâmpla ceva. Biblioteca era destul de aproape de intrarea principală iar în majoritatea timpului îl găseam acolo, studiind cărțile numeroase pe care le găsea printre rafturi, rareori făcându-și timp pentru el. Cu toate că era un angajat, puteam să-l consider un bun prieten pentru ajutorul din ultimii ani. La urma urmei, a fost alături de mine la fiecare pas, m-a însoțit peste tot și s-a asigurat că viața mea este cât de cât normală. "Poți pleca, Spencer. Mulțumesc. O seară frumoasă."