The billionaire's wife ///HS

31. Ziti

H

  Mereu am fost în control, întreaga mea viață am aspirat la această idee, nu cunoșteam altceva decât noțiunea care mă caracteriza. Am trecut prin multe, am văzut lucruri ce nu trebuiau văzute de un copil și cu toate acestea, în tot acest timp am fost în control; în ceea ce priveau emoțiile, acțiunile și gândurile, aceasta era normalitatea mea. Iar în puținele momente când cineva îmi submina autoritatea și mă făcea să cred că pierdeam controlul, Iadul se deschidea și lucruri rele se întâmplau în jur. Iar acum eram într-un război, o bătălie dificilă în care inamicul eram chiar eu. Nu trebuia să existe discordanțe între ceea ce îmi doream să spun și ceea ce trebuia să spun, gura mea nu a fost creată să se mănânce singură iar de fiecare dată când eram pus în fața femeii frumoase, războiul era tot mai evident. 

Dobândind o oarecare senzație de respiro în ultimele zile datorită distanței dintre noi, gândurile mele oricum se întorcea la ea, strângându-mi mereu pumnii pentru a evita să-l sun pe Blaze și să îl las să mă informeze; nu puteam să par atât de disperat și cu toate că acesta era cel mai de încredere om din viața mea, nu puteam să mă las atât de vulnerabil, nici măcar în fața sa. Având deja sala de conferință goală, ochii mei au privit scurt ceasul din apropiere, realizând că stăteam așezat pe scaun în singurătatea încăperii de mai bine de treizeci de minute, puțin surprins că nimeni nu a venit să-mi atragă atenția asupra comportamentului bizar. Având toate ședințele terminate pe următoarea lună, eram convins că va trebui să mă întorc în curând în Franța. 

Poate că era nesăbuit din partea mea dar în tot acest timp, am încercat să-mi ocup timpul cu diferite probleme pentru a nu mă gândi la femeia pe care o lăsasem în Marsilia. Eram de-a dreptul distrus, acum realizam acest lucru; femeia aceasta mă avea la mână de o perioadă dar luând în sfârșit la cunoștință gravitatea situației, eram convins că aș face orice pentru a o vedea în siguranță. Era absurd să o mint spunându-i că aveam treabă în Franța, nu aveam motive să fiu acolo, drumurile mele limitându-se la călătorii în Anglia și Italia pentru a vorbi cu Valente dar auzindu-i cererea de a nu merge în țara pe care o detesta atât de mult, nu am putut să nu mă conformez, amintindu-mi de priveliștea frumoasă oferită de orașul-port al Franței. Urma să îl văd pe Valente înainte să mă întorc dar încercam din răsputeri să trag de timp pentru că nu îmi doream să îl văd pe tatăl Eleanorei. Era straniu să spun acest cuvânt dar trebuia să accept realitatea; el era rudă cu ea, era omul care m-a salvat de la pierzanie iar ea îl ura. 

Războiul din mintea mea devenea tot mai dificil și orice tactică încercam, rezultatul pozitiv nu părea să se vadă la orizont. Eram în dificultate și după mult timp, mă simțeam din nou lipsit de control iar acest lucru era extrem frustrant pentru un bărbat ca mine. Știam genul ei, era o femeie specială, mai specială decât oricine dar erau unele elemente pe care le mai întâlnisem la femeile frumoase care tânjesc după putere. Era genul acela de femeia care în cazul în care avionul s-ar prăbuși și toți cei din jur ar țipa de frică, ea s-ar uita pur și simplu la mine și ar râde. Iar acel râs m-ar face și pe mine să râd, iar apoi noi doi am fi nebunii care râd în timp ce avionul se prăbușea. Era simplu, ea era tot ce îmi lipsea, tot ce tânjeam și tot ce nu puteam avea. 

Ridicându-mi trupul greu de pe scaun, mi-am strâns hârtiile pe care le aveam aruncate în jur, încercând să-mi păstrez postura dominantă odată ce am părăsit biroul și clădirea, picioarele mele lungi îndreptându-se spre limuzina parcată în față. Șoferul pe care Blaze l-a atribuit cu protecția și securitatea mea era deja pregătit, urmat fiind de bărbatul invizibil care a stat în apropierea mea tot timpul, asigurându-se ca în cazul unui pericol iminent, eu nu voi fi vătămat. Mă simțeam în siguranță cu oameni care mă puteau proteja și deși eram și eu conștient că mânuiam destul de bine arma iar pumnii mei au făcut contact de nenumărate ori cu sacii de box, nu îmi doream să-mi pătez mâinile cu sângele unor nenorociți care doreau să-mi facă rău, nu atunci când existau alternative mult mai plăcute pentru mine. 

Odată ajuns în mașină, i-am murmurat scurt adresa la care acesta trebuia să mă ducă, lăsând mirosul mării și aerul cald sicilian să-mi pătrundă în simțuri și să-mi șteargă gândurile rele. Iar apoi, ca și cum zeii de sus mi-au auzit strigătul, telefonul mi-a sunat, furia acaparându-mi din nou simțurile, neștiind ce am făcut de meritam atât de multe necazuri. În fața ochilor mei era numărul mult prea cunoscut al nenorocitului de Hunter Russo, amintindu-mi acum de ultima noastră conversație. Detectivul nu a fost prea încântat de așa-zisa mea plecare rapidă dar atunci când Blaze a sunat iar apoi explozia aceia s-a transmis pe toate canalele poliției și rețelele de socializare, nu mai conta deloc ce dorea Russo. 

"Styles, unde ești?" 

"Bună și ție, Russo. Nu cred că sunt obligat să răspund la astfel de întrebări. Am crezut că ești mai bun de atât." Iritarea se citea în ambele voci, știind că acesta este probabil ofticat că nu a reușit să scoată nimic de la mine în tot acest timp. Era aproape, știam că îl studia pe Castellano exact așa cum făcea și cu mine, iar dacă acesta putea cădea, Liam mi-a recomandat să fiu civilizat cu detectivul care mă putea scăpa de pacostea italiană. Dar Payne nu era aici acum, iar starea mea psihică nu era tocmai bună, iar atenția aceasta negativă pe care o emana Russo mă punea într-o dispoziție tot mai proastă. 

"Știu că nu ești în New York și în mai puțin de trei minute voi afla oricum unde ești. Avem probleme mari, Styles. Trebuie să avem acea discuție cât mai repede." Era clar că acest bărbat nu era dornic să audă un răspuns negativ, vocea sa abia putând fi destinsă din cauza mașinilor de poliție și a oamenilor care se auzeau în spate. Părea că se afla la o scenă, poate era pe teren dar era bizar să mă sune din astfel de locuri. "Sunt în afara țării, Russo. Nu voi reveni pentru moment." 

Răspunsul aspru l-a făcut să surâdă discret, abia sesizând acest lucru din cauza gălăgiei. Nu știam ce se întâmpla în New York dar părea că nebunia s-a dezlănțuit în orașul luminos. "Styles, nu știu care este jocul tău dar trebuie să înțelegi că situația de aici nu e tocmai plăcută. Uite, știu că avem viziuni diferite dar de când ai plecat prietenul tău Castellano a înnebunit complet. Știu că ai o legătură cu această situație, Styles." Sarcastic și deloc afectat de reticența mea, Russo a continuat să vorbească, având suspiciunile mele în ceea ce privește atitudinea italianului. 

"Ce vrei să spui?" 

"Tocmai a aruncat în aer o mașină a poliției. Am o femeie și doi copii care au rămas fără tatăl lor, iar acum două zile un întreg bloc de la periferie a explodat în același mod. Știu că așa operați voi. Castellano e furios, nu știu de ce dar am impresia că tu știi." 

Nu eram surprins de cuvintele sale, era de așteptat ca Aiden Castellano să se răzbune pe toată lumea. Sigur era panicat de dispariția soției sale și având în vedere violența sa, eram convins că acesta era doar începutul. Nu îi plăcea când rămâne fără soluții iar acum părea împins într-un colț. Nu am fost contactat deloc în ceea ce privește hotelurile sau clădirile pe care le posedam ceea ce înseamnă că acestea nu erau țintele italianului. Poate pur și simplu își varsă furia pe tot orașul, cu toate că nu era obișnuit. Mă așteptam să fie pe urmele ei, să o caute dar realitatea era diferită. "Nu am cum să te ajut. Nu cunosc motivele sale. Dacă ai dovezi, adu-l la secție cu toate că știm amândoi că nu va rămâne acolo pentru mult timp. Te voi contacta când revin în țară, nu am timp de asta acum." 

Vorbind apăsat, l-am lăsat să înțeleagă că nu doream să mai continui această conversație, terminând apelul în timp record, oftând odată ce gândurile mele au zburat spre acesta. Castellano era deștept, calculat și atent la detalii. Nu ar distruge vieți nevinovate fără un scop. Poate că avea suspiciuni în ceea ce privește relația mea cu Eleanora sau poate că era umbrit de ura și durerea pe care și-a provocat-o singur, cert era că nu gândea lucid. Asta sau poate era mai lucid decât credeam. Urmărea ceva, nu era prost. 

Strângându-mi pumnii, degetele mele au format imediat numărul cunoscut deja, atenția mea mutându-se pe geamul fumuriu, realizând abia acum exact care erau intențiile acestuia. Era evident, fusese în fața mea în tot acest timp. Nu putea să ajungă la ea, așa că trebuia să facă cumva să ajungă la mine. Odată auzind telefonul cuplându-se, am oftat, respirând cu greu și auzindu-mi vocea dură dar concentrată. Nu aveam timp de pierdut. 

"Marco, îmi pare rău dar va trebui să reprogramăm. Trebuie să ajung de îndată la depozit, mă tem că se va întâmpla ceva. O simt."