The billionaire's wife ///HS

43. Kipfel

H

Uneori am impresia că lumea mă privește diferit ca și cum aș fi un alt specimen, ca și cum nu aș fi în locul potrivit; ca pe un nebun. Nu aveam reprezentarea corectă a realității, mai ales în momentele de cumpănă din viața mea, dar mereu am știut că era ceva diferit. Se spune că societatea te schimbă, îți deschide ochii și te face să privește cu totul diferit. Dar eu nu cred că sunt așa din cauza ei. Am știut mereu că era ceva diferit la mine, că nu eram ca ceilalți. Eram convins că sunt menit pentru măreție, dar pentru a nu ajunge ca orice dictator lipsit de imaginație, odată ce am realizat ce ar însemna să-mi arăt adevărata fața, am preferat să o fac într-un loc mai puțin public. Am fost convins că trebuia să îmi îmbrățișez această latură iar în momentul respectiv, mafia era cel mai bun punct de plecare. Ce nu am realizat era cât de greu îmi va fi să renunț. Nu puteam, am încercat iar după un timp, pur și simplu totul a început să aibă sens. Partea întunecată pe care am încercat să o reprim a prins contur, s-a dezvoltat în întuneric și s-a hrănit cu existența mafiei. Iar acum nu mai puteam pleca; eram convins că în adâncul sufletului, nici măcar nu-mi mai doream asta. 

Au trecut două zile de când nu am mai purtat nicio conversație reală cu cineva, două zile în care am încercat să-mi adun gândurile și să încerc să vorbesc cu singura persoană care conta acum. Noaptea aceea e în ceață, cel puțin partea care a venit după nenumăratele pahare de alcool consumate la club. Mă trezisem următoarea zi cu o durere infernală de cap și de burtă, simțeam că totul avea să se termine din acel moment, amintindu-mi doar momentul în care am observat că Nora nu plecase. Poate că era absurd să sper că aceasta dorea să vorbească cu mine, dar atunci care ar putea fi motivul pentru care a decis să nu mă părăsească? Știu acum că nu trebuia să îmi demonstrez autoritatea în acest fel, am fost rău, posesiv și extrem de vulgar. Ceva ce nu trebuia să arăt lumii. Cât de bine eram privit acum? Poate că cei pe care îi conduceam mă respectam sau eram doar speriați, dar orice om are o opinie în astfel de situație. O femeie frumoasă, umilită și complet distrusă de acțiunile mele? Nu era stilul meu, oricât de crud aș fi. 

Mă evită, atât știu. Dar trebuia să vorbesc cu ea. Nu aveam scuze și oricât de mult aș încerca, știam că oricum la un moment dat avea să descopere întunericul. Și cu toate că părea afectată, știam că Eleanora era o femeie puternică, va depăși acest moment. Cu sau fără mine. 

Pașii mei m-au purtat în liniște spre locul evitat în ultimul timp, oprindu-mă pentru moment pe treptele înalte, contemplând pentru a suta oară dacă acesta era momentul potrivit să vorbesc cu ea. Știam că este acolo, era mult prea târziu să fie la galerie iar odată ce l-am zărit pe Blaze, coborând scările, am știut că ajunseseră acasă. Nu puteam să mă uit la ea, nu puteam să dau ochii cu ea așa că două zile am evitat să fiu aici; m-am refugiat cum am știut mai bine, preferând să-mi petrec nopțile în apartamentul întunecat și deloc prietenos din apropierea firmei. Nu îl foloseam, era mai mult un loc de nevoie, la dispoziția lui Payne dar era într-un final proprietatea mea. Iar eu aveam nevoie să mă adun, să încerc să-mi demonstrez că nu totul era pierdut. Plus că așa, ea era ferită de mine. Știam că Blaze nu ar îndrăzni nimic, era supus cauzei dar am prevăzut apropierea dintre cei doi. Era evident acest lucru. Știam că Blaze încerca să o ajute, uneori simțeam că o înțelege mai bine decât mine; el putea să-i calmeze furtuna, era un astfel de om. "Domnule Styles. Nu știam că v-ați întors deja." 

Surprins și totodată îngândurat, nu am putut să nu observ o urmă de îngrijorare în vocea acestuia, întâmpinându-mă la mijlocul treptelor. "Cum e?" 

Oftând, o ultimă privire a fost aruncată în direcția în care treptele se opreau, ochii lui Blaze s-au reîntors în direcția mea, privindu-mă alert și totodată stoic. Uneori îmi venea să mi dau pumni pentru decizia mea de a aduce un om ca Blaze în preajma mea, nu știam niciodată ce gândea. 

" Nu știu, domnule. Nu am văzut această reacție niciodată. Am încercat să-i vorbesc. Sincer am impresia că vorbele mele nu ajung cu adevărat la ea. Sper doar să fie bine." 

Avea nevoie de timp. Toți avem nevoie de mai mult timp. 

Încuviințând, acesta a înțeles semnul meu, îndepărtându-se pentru a mă lăsa să vorbesc cu ea. Nu știam cum să încep, ce ar trebui să-i spun. Cred că ceea ce avea ea nevoie era să-și regăsească sufletul. Timpul și încrederea erau esențiale, dar fără suflarea cu care am fost obișnuit, știam că nu se va termina bine. Tot ce puteam face era să-mi cer scuze și să sper că timpul le va rezolva pe toate.  Ceva trebuia să se schimbe. 

Ușa întredeschisă mi-a dat posibilitatea să o zăresc odată ce am ajuns în dreptul acesteia, oferind un bătut ușor, pentru a nu o alarma. Neauzind un protest, mi-am făcut loc în cameră, privind într-un singur loc: în direcția ei. Nu părea schimbată, poate doar cearcănele de sub ochi o făceau mai obosită decât de obicei dar în rest, era complet neschimbată. Eram convins că mă auzise, știa că sunt lângă ea și cu toate acestea, colțul camerei părea un loc mai bun în care să-și direcționeze privirea. Trebuia să-i dovedesc că ceea ce s-a întâmplat între noi nu avea să ne aducă sfârșitul. Aveam un plan, trebuia să o scot din casa aceasta. Dar era oare dispusă să mă însoțească undeva? Fără Blaze. Fără siguranța oferită de cei patru pereți, doar noi doi. Necâștigând nicio reacție din partea ei odată ce mi-am dres glasul, am decis că cel mai bine era să încep cu o scuză, neavând experiența acestor situații. Femeile din viața mea nu au fost puse în situație ei, iar dacă au văzut gravitatea lucrurilor pe care eram dispus să le fac pentru a obține ce-mi doream, eu nu eram niciodată cel care să se simtă prost din cauza a ceea ce am făcut. Ea era diferită, îmi doream să știu că încă aveam loc în inima ei, că nu am năruit tot ce putea fi. 

"Știu că nu înseamnă nimic pentru tine, dar îmi pare rău. Am întrecut măsura. Nu trebuia să îți fac asta." 

Poate că vorbele mele nu însemnau nimic pentru ea, dar măcar le-a auzit. Nu îmi doream să las totul așa, să nu încerc să remediez situația pe care tot eu am creat-o. Observând acum cu adevărat starea acesteia, am înțeles de unde venea Blaze și ce spunea. Reacțiile ei erau inexistente. Nu știam ce ar trebui să fac. Șocul era încă prezent dar dezamăgirea din ochii acesteia, odată ce și-a întors privirea spre mine, mi-a dovedit un lucru: am greșit enorm. "Ești liberă să pleci dacă dorești. Nu vreau să te țin aici împotriva voinței tale", îi reamintesc.  

Nu era nicio șansă să ajung la ea acum, cred că ar fi imposibil să încerc să comunic cu ea acum dar totodată știam că înțelege ce spuneam. Poate că și-a dorit să plece, poate că o va face. Se va întoarce la Castellano? Până la urmă, nu am dovedit nimic altceva înafara faptului că eram exact ca el. În ochii ei, oceanul părea calm. Prea calm. O furtună se pregătea. O simțeam. 

Oftând, mi-am întors trupul spre ușă, dând să plec. Nu puteam să nu îmi întorc privirea spre aceasta, poate era ultimul moment în care aveam să o văd. "Chiar îmi pare rău." 

Vorbele au ieșit dintre buzele mele involuntar, neștiind cum să-i transmit ce simțeam. Eram nou la așa ceva, eram pierdut iar ea nu părea că ar vrea să mă ajute. Nu credeam că își mai dorea asta. Vorbele mele au fost smulse de aerul cald, ieșind și dând să închid ușa în urma mea. Era un moment dificil iar odată ce mintea mea a înregistrat vorbele slabe care s-au auzit din spatele ușii, am știut că pierdusem tot ceea ce putea fi între noi. "Te urăsc." 

Poate că nu simțeam nimic auzind aceste cuvinte din partea celor care au suferit din cauza mea, oameni care au implorat să le cruț viața, familia, dar când aceste vorbe vin din direcția ei, totul se simțea astfel. Femeie pe care o iubeam mă ura, iar totul a pornit de la mine. Din dorința mea de a arăta ceea ce eram, de a o face să sufere dintr-o prostie, o gelozie oarbă. Chiar nu eram mai bun ca soțul ei, în ochii ei nu se vedea o diferență. Privirea era aceiași, atitudinea identică. Oare asta simțea și Aiden? Reacționa astfel pentru că știa că Nora nu îl iubește? Că nimic nu mai era ca înainte? Nora mi-a spus cândva că asemănarea dintre noi este mai mare decât ne-am imagina noi, iar acum începeam să văd de ce. Aiden era un bărbat îndrăgostit de o femeie care îl ura. Nu am crezut niciodată că îl voi simți vreodată pe Castellano mai aproape de mine decât acum.